e o poezie scrisa de nenea tudor arghezi.
prima oara cand am citit-o, eram prin liceu, si ma identificam cu personajul ratacit printre versuri de parca as fi scris-o eu cu cateva luni inainte.
imi amintesc si acum senzatia pe care am avut-o la intalnirea cu versul intai…
pentru curiosi, ioti poezia:
De-abia plecasesi. Te-am rugat să pleci.
(si aici o vedeam pe ea, dura si neplangacioasa. timp de o secunda)
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
(nu era trifoi, ca erau in oras, dar merge si asa…)
Ti-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
(semnul lasat dupa plecare l-a simtit ea mai tarziu in suflet, iar imediat numai pe buze)
Voiam să pleci, voiam si să rămâi.
(ba nu, vroia doar sa ramana, dar se simtea un fel de „ghita-durul ” pe-atunci)
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
(orgoliul)
Nu te oprise gândul fără glas.
(ba da, dar aici a intervenit al doilea orgoliu: al ei)
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Pai, nu???
Morala povestii? Pai ce, toate tre sa aiba o morala?
Iaca n-o stiu!
Da stiu epilogu: „dragi copii luati seama/daca-i capra mama/nu uitati un lucru: ca nu-i tata lupu!…”
Merge?
Teresa's Blog 