la 5 la astoria

am citit aceste cuvinte tresarind. am ajuns la respectiva melodie (el ultimo vals) de pe albumul sus-numit, din intamplare, navigand printre melodii pe  net…

mi-am amintit fragmentul din trecut intr-un flash de lumina noua si slaba…atat de slaba amintire a acelor cuvinte, dar atat de grea…ca un cercel cu perla intr-o ureche de plus.

„ne vedem in astoria” ii scrise el si mesajul trona pe ecran.

„in astoria” raspunse femeia nevazuta….

iar inima Almei incepu sa bata aiurea.

-„cine e femeia asta???”

…”e un personaj din jocul meu…nu o cunosc…intra pe net si vorbim…stiu ca e maritata, are copii si nu e fericita…”

-„si unde te intalnesti cu ea?”

…”intr-un teritoriu din joc…Astoria…”

-„serios, doar asta e? de ce nu vb cu mine in loc sa vb cu ea???”

…………….

si mi-au ramas cuvintele ei din josul ecranului intiparite intr-un caiet de dictando, pe ultima coperta, intr-o incercare perpetuu-uitata de a intelege…

……………

ascult „rosas” si imi amintesc petalele pe care le vedeam plutind in jurul meu in zilele ploioase, melcii peste care saream in drum spre scoala si baltile pe care incercam sa le evit…

……………….

la oreja de van gogh…frumoase piese, frumoasa voce/voci (caci in timp au schimbat solista).

……………….

ma voi ridica din cenusa propriilor amintiri si voi scrie o biblioteca intreaga……

poezie pura

cuvintele astea 2 pot fi luate la impins vagoane sau la o cafea pe terasa.

poezie de terasa cu aroma de somn lenes, atarnand intr-un picior pe-o margine de geam, am gasit pe un blog (www.lupalb.wordpress.com)

fac reclama, fiindca-mi place.

poezie de teius (cu t mare nu merge la cat de mica-i gara in cauza), gasim in fiecare gluma de birou.

„pot sa ti-o pun? unde?”

„unde vrei! atata doar sa nu dai peste monitor!”

asta era dintr-o revista cu faze de speriat smecherasii…

poezie pura a fost azi in jocul frunzelor arse, pe care un copil mare le-a confundat cu primii fulgi, poezie veche, poezie noua, cu versuri tocite, cu texte muncite, cu intrebari atarnate in neantul timpului oprit in loc pentru o fractiune de secunda…

si vantul ducea in cercuri turbate gandurile mele mici si amintiri furate…

au trecut poate 5 ani de cand am ascultat ultima oara fosnetul frunzelor!

imi amintesc…

…cum l-am cunoscut pe IAN….

–  era o dimineata senina, eram micuta si nu reuseam sa ma inchei la pantofi. in schimb i-am legat lui sireturile si am reusit. m-a pupat pe obraz si am topait…

– era o dimineata urata la scoala, aveam o multime de colegi noi. m-am uitat in jur si l-am vazut pe el. ochii ii sclipeau ca ochii unui saint bernard pe sub suvitele din breton…

– era o dupa-amiaza cretina de copil plictisit. cand au aparut ei…si brusc, anul meu a devenit mai frumos…

– era o seara frumoasa, cu eclipsa de luna, pe malul marii. eu daramam un castel de nisip si el ma privea. l-am zarit dar credeam ca s-a speriat de mine si de nervii mei, caci a plecat. ne-am regasit pe stanci. a venit spre mine zambind si mi-a aprins o lumina in suflet…

– eram la un bal al bobocilor si l-am zarit in multime: era cel mai inalt tip din incapere: blondut, cu ochi caprui-verzui…

– eram la mare, taversam terasa si el si-a ridicat ochii din supa si m-a privit cateva secunde.

– il priveam prin fumul discotecii si imi doream sa am atata curaj cat sa ii vorbesc. m-am dus la baie dupa el si am asteptat sa iasa…m-am fastacit si l-am intrebat daca ii place sa danseze…

– m-am trezit intr-o dimineata, dupa o petrecere ca admiram rasaritul din scaunul lui de birou, prin jaluzelele balconului, prin geamul camerei, reflectat in ochii lui caprui-inchis, in zambetul lui pe sub mustati si mi-am pierdut ratiunea…

-a stat la mine si, amici fiind, incerca sa ma faca sa il uit pe El…intr-o zi a plecat, dar nu fara a ma saruta in spatele usii inchise de la intrare. m-a sarutat si a plecat, lasandu-mi cate un beep de consolare in fiecare dimineata…

– cautam o baie, si, cum usa nu se inchidea prea bine, s-a oferit sa stea de paza…am simtit ca daca pot impartasi un moment stanjenitor cu el, am putea impartasi si o prietenie frumoasa…a devenit relatie, dar nu a durat prea mult…

– l-am zarit intr-o primavara in fata unui bar, am stat la aceeasi masa si i-am spus simplu: „mai stai!”…

– m-am trezit admirand felul in care vorbea la o simulare de interviu…si desi era departe de a fi genul meu, mi-a trezit interesul…mai tarziu ne-am imprietenit si a inceput sa caute ocazii de a-mi ajunge in brate…

– mi-a spus ca „ma vrea”…in viata lui, pe drumul vietii, alaturi…

– mi-a primis ca va traversa oceanele pentru mine. ca le vor traversa impreuna. ca va veni cu mine la greci. am fost fara…

– mi-a cantat despre lunile de iarna, m-a incalzit si mi-a facut masaj la talpi, i-am impartasit din experienta mea in schimbul inocentei sale, dar m-a lasat sa plang singura atunci cand mi-a fost greu…

– mi-a fost amic, si asa a ramas. ii povesteam pe mess ce ma durea si ma alina ore in sir. imi intindea mana sa imi dea energie, iar eu ma inseninam. stiam ca am un prieten bun…

– mi-a descris grecia in culori vii, mi-a aratat peisaje de vis si a fost cuminte ca un copil…

– a scapat berea din mana cand am aparut, iar eu am simtit un fior cand m-a strans in brate sa dansam. l-am privit in lumina lunii si luna mi-a soptit ca il placeam mai de mult…luna mi-a fost intotdeauna aliat. si dusman…

Asa l-am cunoscut pe IAN, acum mult, mult timp, cand eram amandoi tineri, inocenti si senini.

acum el e plecat cu afaceri, iar eu ma hranesc din amintiri, din mangaierea vantului si din povesti.

si Alex imi bate mereu la usa sa verifice ca nu uit sa il ascult, sa il hranesc, sa il alin.

el si motanul sunt realitatea mea cea mai reala…si miorlaitul de plus paros ma face sa insir crantanelele pe alaturi, cu telefonul in mana, cu numarul Lui pe ecran, si cu tigara umezita tinuta intre telefon si degetul liber.

imi amintesc de Alex si il chem la povesti. ii cer o tigara si imi amintesc de amintirile lui cu fete mai noi si mai vechi, in fotoliul meu confortabil si stingher, in casa mea mare si atat de rece…

o singura pereche de cercei

oare as putea trai cu o singura pereche de cercei???

16 ani am putut.

mint…14 de fapt. atunci am primit de la mama o pereche de verigi de dimensiuni rezon (mari pt anii aia, mici rau pt epoca noastra), din aur turcesc.

ma simteam ca vacuta la pascut cu verigile alea.

inainte avusesem o pereche de bobite mici, foarte mici, pusi inca dn faza de bebeu, facuti dintr-o verigheta gasita de mama pe strada…mi se pareau imensi pt mine. apoi m-am obisnuit si a fost ok.

as fi trait numai cu ei…mi-e dor de cerceii aia, dar urasc simbolistica lor actuala, oricat de rezon de mici ar fi!.

pe la 16 ani jumate, mi s-a pus pata pe o pereche de cercei din argint, in forma de narcise, cu zirconiu primele mele bijuterii cu pietre de valoare. adoram pietrele…dar nu mi-i permiteam.

am strans vreo 3 alocatii, ceva de la mama si un imprumut pe la vara-mia si mi-am luat cerceii. apoi un lant si un medalion mic, simplu, pe care nu l-am purtat niciodata. vroiam medalionul frumos de la set. si inelul. dar nu mai aveam cu ce. cel mic era asa de consolare…

intr-o zi i s-a facut mamei mila de moaca mea si mi-a dat bani de medalion. 90.000 lei vechi. o avere, frate!

imi luceau ochii ca girofarul…apoi mi-am luat inelul, f larg chiar si in ziua de azi pt degetele mele subtiri, costand inca vreo 2 alocatii, dar aveam setul complet.

de craciun am primit o cutie de bijuterii chinezeasca in care sa le tin. de fapt „primit” e un fel de-a spune…am colindat pt ca nu imi era rusine sa colind la 16 ani. n-aveam bani, cantam frumos, babele se bucurau, eu primeam covrigu, nuca si banu…

in primavara, cred ca era februarie-martie pt ca era inca frig, am purtat cerceii pt prima data. nu a fost o ocazie vesela, o petrecere, o iesire (cu cine? aveam o prietena, o gramada de rautaciosi in jur si un prieten in alt oras) sau o plimbare…. i-am purtat in timpul unei vizite la spital. eram la fel de albastra la fata ca plovarul pe care il purtam si ca pacientul spre care am alergat ignorand asistentele si paznicii care urlau in urma mea ca nu e ora de vizite.

as fi putut trai o viata si cu cerceii astia. erau atat de frumosi incat nu imi mai trebuia nimic, dar imi era frica sa nu ii stric. erau delicati, iar mainile mele grabite ii desfaceau din ureche destul de brutal, ii scapam pe jos uneori si odata era sa pierd unul de tot…

i-am scos din ureche si i-am pus in sertarul cutiei de bijuterii, motivand ca nu imi mai plac asa mult ca la inceput.

apoi au aparut cerceii din plastic.

apoi am primit cadou cerceii placati cu aur, cercei de aur, cerceii de toate natiile si aveam, credeam eu, o colectie frumusica, pana cand prietena mea de suflet mi-a aratat colectia ei: 13 perechi!!!!!

m-a obsedat numarul ala pana am adunat 30, 33, 40….in prezent daca spun ca am 70 de perechi cred ca mint! le-am pierdut sirul…

in timp am inceput sa adun tot felul de cutii (de bomboane, de bijuuri mici, de alte-celea) in care ii depozitez. si port fiecare pereche noua de cateva ori, apoi imi iau alta. revin la cele vechi la cate o petrecere, cand pierd mai mult timp cu alesul ceceiilor decat cu machiaj, imbracat si coafat la un loc!

cerceii de argint cu zirconiu nu i-am mai purtat de prin 2000 toamna (vorba vine, ca nu mai stiu exact)… ii tin tot in sertarul cutiei, a nu ii stric. unul are o cheita slabita si imi tot cadea din ureche.

nu mai port aur de cand am descoperit plastice si metale chioare.

uneori imi trece prin sfecla sa imi vand colectia si sa pastrez doar o pereche-2, asa de amintire….

dar oare as putea sa port o singura pereche????????????????????

amintirile dauneaza…

…strica puterea de concentrare a omului.

cand valiza cu amintiri (oricat de veche si prafuita ar fi) e prea grea, te trage in jos, te face sa te impiedici de cate o fila care se incapataneaza sa scape din stransoarea corzilor elastice si iti trezeste dorinta de a o arunca in primul rau disponibil…

din pacate, in rau nu poti ineca o valiza!

amintirile dauneaza prezentului atunci cand cand sunt rele.

amintirile dauneaza viitorului atunci cand sunt bune.

amintirile te fac sa razi in ora de franceza cana directorul urla la tine ca visezi la nemurirea sufletului.

amintirile „porcoase” te fac sa zambesti cand treci pe langa un om necajit, il jignesti fara a avea nici cea mai mica intentie.

amintirile „alterate” in timp te fac sa vezi oamenii prin prisma dorintelor si nu a realitatii.

povara lor e grea, a tuturor acelor foi inchise in valize si arhivate in paturi de praf. nu exista nici rau sa le inece, nici foc sa le arda…

unii apeleaza la metoda „ignora si mergi mai departe”. dar nu merge nici asa.

amintirile noastre sunt ca pionezele alea dragute infipte intr-un panou de pluta: sustin de fiecare data o alta poveste, dar raman vesnic acolo, lasa semne pe unde trec si au enervanta calitate de a e intepa cand incerci sa le desprinzi…

sunt momente care ne schimba viata, sunt momente care sunt doar o deviere temporara de pe autostrada destinului, sunt momente care seamana cu un topogan abrupt cu apa, din care nu poti iesi decat cu coatele vinete si genunchii juliti…

ar trebui ca valize astea afurisite sa constituie „zestrea” cu care viata ne da branci pe scari si ne arunca in lume, dar, din pacate, de cele mai multe ori nu raman decat niste pietre de moara in jurul unui inecat.

unii nu sunt setati sa invete din experiente, nu sunt setati sa sara peste greutati,  nu stiu decat sa mimeze viata, trecutul sau viitorul.

„prezentul e un dar”…este, pentru ca e singura amintire vie cu adevarat, prezentul e momentul in care poti evita aluncarea piciorului de pe piatra, e momentul in care te poti trezi din vis, e momentul in care privesti viata in ochi si poti citi printre randuri.

trecutul e plin de valize.

viitorul e ca o bila pe o masa de joc: miscarea trecuta imprima vibratia, sub ochii neputinciosi ai mainii intinse…

credeam in copilarie ca batranii sunt mai „zapaciti” pentru ca uita multe, ca pierd informatii pe drum…dar am aflat mai tarziu ca de fapt e o supra-saturare a sistemului. prea multe de tinut minte, de arhivat, de povestit.

sistemul cedeaza, se reseteaza pe o alta frecventa si omul e fericit in zapaceala lui.

nu, nu ma bucur ca ma lasa memoria, ma grabesc doar sa mai scriu coerent inainte de  imbatranirea sufletului…

„jocuri de copii”

mi-ar placea sa pot spune, asemeni melodiei, ca nu regret nimic!

din pacate, privind spre inceputul vietii mele mature, regret destul de multe.

„prima oara cand scrii despre ceva din trecut simti nevoia de a descrie cu lux de amanunte, a doua oara incepi deja sa omiti detalii cheie si sa schimbi pe ici pe colo, in timp ce ultima oara simti nevoia sa inventezi…”

citatul imi apartine, din pacate, si e „cheia de bolta” a unei parti din filosofia mea de viata, parte care ma face sa inteleg de ce de fiecare data aceeasi poveste are alta varianta. indiferent ca e scrisa de mine (la intervale de timp mai mici sau mai mari)  sau spusa de altii, povestea incepe si se termina diferit…

„ochii nu mint” in timp ce buzele moi si calde iti pot spune in fatza ca nu te iubesc. ochii sunt umezi si tradeaza emotiile.

dar pana si lacrimile pot fi false.

singura senzatie pe care omul nu o poate mima perfect este fericirea!

„jocuri de copii…nu imi mai amintesc, ce-ti spuneam…”

citesc printre paginile scrise in ultimii ani tot felul de citate si trairi experimentate pe propria piele. imi amintesc ce le-a creat, dar le insir diferit pe fiecare pagina. le reiau, povestind unor persoane diferite, la anumite diferente de timp, si povestea se schimba mereu, cu o dinamica uimitoate, penru ca fiecare zi scursa in plus fata de momentul zero al povestii, scalda povestea intr-o lumina noua, intr-un butoi nou de melancolie sau disperare.

„fericirea e o stare pe care nu o simti cand se intampla, te intalnesti cu ea in amintiri…”

asta e un citat cat se poate de adevarat din marius tuca.

„mi-as dori sa mai am inocenta de atunci si mintea de acum…”

am gasit o serie de scrisori scrise de mine unor prieteni in decursul a 4 luni. scrisorile astea contin esenta vietii mele trecute. o sa le postez cand o sa le simt mai putin.

nu stiu de ce nu le-am trimis niciodata. am saci de scrisori netrimise. ele explica toata viata mea.

din pacate, sunt singura care stia de existenta lor. existenta care a fost curmata cu cativa ani in urma. am pastrat doar ceea ce ma ajuta sa scriu in continuare…nu ca ar citi cineva povestile mele, dar imi place sa le scriu, sa mi le descarc din memorie si sa trag cortina peste ele.

care e legatura dintre „jocuri de copii” si „eu nu regret nimic”???

Marion Cotillard!