brittany murphy, anca parghel si „azi”

am decis azi, din nou, pentru a nu stiu cata oara, sa imi scriu povestile. adica macar una

anul asta au murit o gramada de oameni buni, de „vedete” adevarate.

mi-a placut mult brittany, am descoperit-o in filmul „uptown girls„. avea un chip inocent, ca de copil pierdut intr-o piata mare, prea mare pentru ea.

pana si nenea ashton k. zise despre ea ca era ca un ingeras.

am citit ieri dimineata despre infarctul ei si mi-am dorit sa cred ca o iau razna ziarele de la noi, ca e o gluma proasta, o informatie gresita, un preinfarct macar…

pe anca parghel am descoperit-o intr-un maxi-taxi imbacsit, pe drumul de la fostul job spre casa, dupa vreo 40 minute de asteptat prin statii…era vara, era zamorena si mi-a placut. mi s-a parut o voce remarcabila, straina.

am aflat apoi ca e romanca. canta jazz. are succes, dar la noi nu o stiau multi.

am cautat pe youtube. am gasit. am ascultat.

mi-am schimbat apoi job-ul, si am dat radio-ul din maxi pe un playlist din birou.

apoi a murit

nici nu stiam ca era bolnava atat de grav…nu stiam nici de problemele mele de sanatate.

apoi am aflat de ambele.

…..

au urmat alti oameni buni, actori de la noi, „de la ei”, apoi m. j.

apoi alin.

ar fi trebuit sa termin cartea la care lucrez de vreo 5 luni, dar n-am putut. m-a parasit forta interioara la fel cu m-a parasit inspiratia.

totusi, azi m-am trezit cu chef de a scrie. voi asterne povestea pe foi de dictando, o voi lega cu o pamblica, asemeni unei scrisori, si i-o voi inmana destinatarului.

azi avem totul, dar maine nu ne garanteaza nimeni nici macar o portie de timp...

„azi” e singurul timp care ne apartine

„azi” n-a murit nimeni!

suflet in clepsidra

asa ma simt uneori, ca un suflet prins intr-o clepsidra.

o clepsidra cu piese de puzzle mici, foarte mici, cu imagini diferite, amestecate foarte bine.

la intervale total aleatorii cade cate o piesa in partea cealalta, ca un fir de nisip colorat si greu. foarte greu…

se aduna in celalalt spatiu si ma sufoca, imi irosesc energia incercand sa aleg piesele si sa le arunc pe rand…

dar ele continua sa joace dupa cum le canta timpul, sa se roteasca in spirale colorate si sa alunece dupa bunul lor plac.

jos, se recompun dupa o lege necunoscuta mie, si cand mi se pare, in sfarsit, ca am o imagine de ansamblu cat de cat completa, clepsidra se intoarce iar cu fundul in sus si o iau de la capat.

cineva m-a sfatuit candva, intre imaginea a treia si a 214-a sa le las in pacea lor sa cada. sa se amestece. de cate ori vor. pana cand se vor plictisi singure si se vor aseza frumos, in straturi de culoare…

o sa le las…dar cine imi garanteaza ca vantul nu va rasturna clepsidra iar?

unii nu stie nimic…

unii nu intelege de ce altii scrie cu dezacoarde.

unii nu intelege de ce altii scrie.

unii nu intelege de ce altii scrie in numele altora.

unii nu intelege…

tuturor acestora le fac foarte calduroasa recomandare de a pune laba pe o carte. nu cred ca o sa priceapa ceva, dar macar ma scutesc pe mine de explicatii inutile.

pentru cei care au nevoie, totusi, de traducere:

„eu scriu asa cum imi place, atunci cand imi vine mie, cum imi vine mie, despre ce imi vine mie, pe blogul cui imi vine mie.”

capiscos?

povestile altora

povestile unui om sunt ale lui, cu drept de autor si drept la replica, cu dreptul de a abera pe marginea lor si de a-si aminti doar partile bune (daca asa are chef)!

povestile unui om sunt o parte din el, din ce a fost, din ce eswte sau din ceea ce urmeaza sa devina.

povestile unui om ascund detalii pe care le stie numai el, sau cate un alt personaj al povestii respective.

faza cu povestile , in general, e ca asemeni unui cifru de maxima securitate, o singura entitatecunoaste intreaga combinatie, o singura entitate detine cheia, in timp ce fiecare personaj, indiferent de statutul lui in poveste, nu detine decat o parte mai mica sau mai mare din cheia deslusirii.

noi, oamenii, suntem pe rand personasje si spectatori.

azi esti personajul principal al povestii tale, in timp ce maine poti deveni un simplu spectator al propriei tale povesti.

avem un simt macabru al dramei si tragediei, un simt al umorului usor exagerat si fugim mereu dupa senzational, mai ceva decat danutz d. in directul lui improvizat…

unele povesti vor sa moara, sa ramana doar un sir de foi sub un strat considerabil de praf sau de nisip din tavita matei, altele nu vor decat aer, permanent aer proaspat.

cea mai mica parte o reprezinta insa, povestile altora, cele care vor sa ramana exact acolo unde sunt, indiferent unde ar fi, suspendate intre un adevar simpatic si o minciuna posomorata, povesti care nu cer nimic, nici faima, nici uitare, nici macar aer!

povestile altora sunt povestile altora.

si vor face ochii mari atunci cand penita proprietarului va binevoi sa le astearna pe hartie, fila cu fila, cadru cu cadru, nu in ordinea cronologica  a faptelor, ci in pas cu dansul memoriei afective.

povestile scrise sunt pentru publicul larg.

povestile traite prefera insa sa aiba  o dinamica doar a lor si un cadru restrans!

povestile mele, povestile tale, povestile nimanui…