Suflete reci

N-a inteles nici acum, privind in urma, cum a putut sa o tina in brate si sa o vada plangand..

Iar ea….de unde atata tarie intr-o femeie atat de slaba? A ramas in picioare, in camasa de noapte lunga si alba, ca o statuie stramba, cioplita pe intuneric, cu toata noaptea in suflet si cu un gand intepenit in gatul firav.

O statuie stramba, teapana si rece, cu doua rauri calde curgandu-i pe obraji..ochii ei negri umpleau camera de intrebari fara raspuns, cu mana lui mangaindu-i soldul, repetitiv, mecanic si oarecum duios,

Isi dorea sa cada, sa sa sfarame si sa se prabuseasca in propria fiinta, sa nu ramana nimic, decat un pumn de praf…jos, undeva departe, atat de departe incat nici prin prabusire nu putea sa ajunga, statea Otto, catelul mic si cuminte, cu fata lui de mosneag intelept si cu urechile lui mici si ascutite. Otto parea sa doarma, ea ramasese atarnata intr-un colt de camasa, inclinata spre stanga, cu dreptul in aer. Mainile lui inghetasera pe mijlocul ei, intr-o cuprindere dubla, asemeni unor cercuri ce tin butoiul gramada…privirea lui, ramasa fixata intr-un punct indepartat al mintii ei absente, cuvintele lui lipsa, cuvintele lui reci, frigul din casa, lemnul uitat langa foc, podeaua rece, tavanul prea inalt si sticla rasturnata pareau a fi din povesti diferite. cate un plan pentru fiecare piesa. cate o poveste pentru fiecare plan. Si un catel mic si absent tragand de coltul de camasa pe care atipise.

….

Nu stiu cat a trecut…secunde, minute, ore, poate ca i-a dat drumul instant, poate ca or fi si acum acolo, tinandu-se in brate, intr-un echilibru ciudat, dupa o lege a fizicii cunoscuta doar de ei…nu stiu decat durerea ce a trecut prin pereti, prin ferestre, privirea mirata a copilului ce s-a ivit in usa, lasand o raza de lumina sa treaca printre ei, si…si tacerea.

….

O armura. Un soldat, o lupta pierduta. Lupta cu dusmanul din oglinda. Oglinda in care pe ea o vedea din portelan. Mana ei, cu degetele miscandu-se aproape imperceptibil in parul lui. Se misca? I se pare?

Isi dorea sa o vada altfel. Senina. Dar provocase furtuna. Se uita in suflet, cautand cuvinte. Uitase sertarul, eticheta, dosarul. Nu reusea nica se le gaseasca, nici sa le lege, nici sa le puna in miscare. I se roteau in privire, urmarite de ochii ei negri si goi. Vroia sa o tina, vroia sa ii dea drumul, vroia sa o vada disparand, se temea sa ramana cu bratele goale…daca ar fi strans-o mai tare, ar fi strivit-o. Ar fi strivit-o de coastele lui pana ii trecea prin piele, pana o topea in carnea lui, sa nu o lase sa plece, sa nu o cheme sa vina, sa fie a lui, fara sa fie prezenta, sa o poata iubi, fara sa o vada, sa o poata simti, fara sa-i simta bratele sufocante inclestate pe gat… Si cainele pe care il simtea la picioare, fixandu-i camasa intr-un punct, cainele care o impiedica sa i se prabuseasca in brate. Si ceasul, bataile, zarva de sus, copilul din usa…

….

Amandoi ii priveam nauciti prin fereastra, cu mainile incalcite intr-o teama de a pierde. Copilul si raza de lumina ne-au facut sa ne privim, ca treziti din poveste. Ne-am aplecat, sa nu fim vazuti, si am plecat.

Am stat alaturi toata noaptea, cu ochii in tavan, fara somn, fara cuvinte, fara vreun gand coerent.

…………

Ea se numea Elena, El se numea Robert. Un timp au fost fericiti. Apoi, apoi…nu stiu…nu stim…nu am aflat nimic. In dimineata urmatoare in casa ramasese Otto. Otto, vreo doua carti, o sticla de vin rasturnata, un semineu gol, o camasa de noapte lunga si alba, cateva petale de trandafir, mult praf si un pachet de foi legate cu un snur albastru.

Au disparut de parca n-ar fi existat vreodata.

Ian, el  nu mai intelegea nimic. Eu? Eu nici atat!

„Bai, si-o tinea in brate, si ea plangea, cu cainele asta prost la picioare…”

Teste, ganduri si proteste…

Mi-am trait copilaria in universul povestilor. Nu pentru ca as fi avut o copilarie de poveste…ci pentru ca fantasticul era refugiul meu preferat.

Mi-am imaginat ca voi avea  parte de o singura, mare si eterna poveste de iubire. Aia de te pocneste caramida la momentul fix, in locul ideal…si el e pe felie…pardon, vroiam sa spun: „la momentul potrivit, printesa isi ridica privirea…printul statea in fata ei cu mana intinsa…cu pachetul de servetele…aaaa, cutia cu inel cu diamant deschisa…(om prevazator, umbla cu serve…diamantu’ in buzunar…), asteptand ca zambetul senin al printesei sa se transforme intr-un <da> de toata frumusetea…printul avea evident un cal (nu neaparat alb), un castel (la dracu-n praznic, probabil) si o minunata bratara de aur batuta-n nestemate (a se citi „slujba buna, onorabila, si de ce nu, de bani aducatoare”).

Urmand firul povestii, asa ca in orice basm clasic, a trebuit sa sarut niste…hmmm….specii dragalase de animalute blanoase, pufoase, ranchiunoase, fitoase, prietenoase, acre, acide, tepoase, dragastoase, frumoase…

Si intr-o buna zi cu soare, mi-am pierdut pantofiorul…pe scarile restaurantului, in mana „hotilor” de mirese.

Am fost Belle, transformand bestia nelinistita, tanara si fara directie in „ceva ce nu sunt eu” (un tanar barbat atent si nitel mai stapanit). Am fost Arielle, salvand de la inec un suflet pierdut prin salile de joc. Am fost Jasmine…fugind din turnul meu pe un covor fermecat. Am fost Alba-ca-zapada. Prea alba, prea fragila, prea a nimanui, fugind dintr-un castel in care parea ca ii incurc pe toti, fugind prin padurea de cuvinte urate si inecandu-ma intr-un final cu o bucata de mar…

Am fost Rapunzel…stand in turn si asteptand printul…doar, doar l-oi pocni suficient de tare cu tigaia-n cap…si m-o lua de nevasta…sau de bucatareasa. Ceva pe acolo…:)

Am fost Cinderella, schimband straie vechi cu diademe sclipitoare…statuie numai buna de pus in vitrina.

Si, intr-un final, dupa alte si alte povesti, am ajuns sa ma trezesc asemeni Aurorei, cu un sarut…sa simt o raza de soare jucandu-se pe obrajii mei, sa simt parfumul natural al vietii si linistea inimilor zbuciumate.

…..

Fiecare poveste a fost o lectie. Fiecare suferinta a fost un test de rezistenta. fiecare gand a fost un protest.

…..

Am ajuns sa le dau teste oamenilor din viata mea, mai des decat apuc sa ma infing in ciocolata… Am ajuns sa analizez viata mai mult decat o traiesc. Am ajuns sa numar zilele proaste, ignorand bucatile senine.

Am sarit prin povesti, adunand povete pe care le-am inchis prin vreun sertar. Am fugit prin viata, mereu nelinistita, mereu nefericita, mereu incompleta, cautand piesa lipsa. Am iesit din basme cu pantofii tociti, cu bratele goale si cu mintea pestrita.

Am privit mereu in urma, am trait in trecut, m-am temut de viitor.

…..

A observat cineva ca Aurora pare a fi imaginea lui Alice, nitel mai matura…visand printi in loc de iepuri, dormind in mijlocul unei paduri fermecate…?

Toate printesele noastre s-au maritat rapid. Cu primul (lor) print.

Desi, in basmele noastre, alea mai romanesti, printul trece prin ‘nspe probe de curaj, rezistenta si vointa…

…..

…teste, ganduri….si proteste…

 

Vanilla Sky

Titlu de film, pentru ca filmul asta m-a facut sa ma gandesc pentru prima oara la cat de fragila e viata, iubirea…si la cat de prosteasca e amanarea….

Si totusi, desi am fost cam singura din grup care a inteles ceva (mai mult) din film, nu m-am putut abtine sa nu aman.

Au trecut 10 ani. Fix zece de cand privirea mi s-a oprit pe o raza de soare, intr-o dimineata devreme, intr-o seara tarzie…cred ca m-am indragostit instant…ma impresionase de pe la inceputul serii. Paharul de sampanie varsat pe covor, zambetul, rabdarea, nebunia, chipul senin…

Nu imi doream decat sa traiesc, sa fiu vie, sa ma bucur de el, de viata, de primavara. Eram fericiti, nebuni, liberi printre cursuri, examinari si explicatii pentru parinti. Traiam un vis presarat cu ciocolata, surprize, capsuni si soare. Nu m-am gandit ca l-as putea pierde…nu m-am gandit ca timpul nostru infinit va fi limitat. Eram tineri si frumosi.

Si la orice intrebare despre sentimentele lui pentru mine incepeam acel joc cu „iti spun dupa”…”dupa ce?”…”dupa!”…

Mi-a spus de ziua mea, printr-un buchet mai mare ca mine. Apoi prin viu grai, in parc, pe-o banca…l-am pus sa repete, mai tare, mai tare si mai tareeeee…tot universul era al meu, iar soarele la asfintit facea ca cerul sa para desprins dintr-o poveste, desprins dintr-un film.

Omul meu drag imi curgea prin vene, imi dansa pe neuroni, imi facea fiecare por sa vibreze. Si nu i-am spus! Nu in cuvinte. Nu i-am cerut sa uite de sine in bratele mele, nu i-am cerut nici o promisiune, nu i-am insirat in versuri sau proza toate trairile si povestile. Nu i-am cerut decat bani atunci cand mi s-a furat telefonul. Mi-as fi dorit sa nu o fac, dar nu aveam alta solutie…

A mai durat o luna, cam cat programul de la facultate…apoi iubirea lui „s-a topit” de pe o zi pe alta. In timp ce eu fierbeam. (Povestea e mai lunga, dar e o alta poveste 🙂 )

„Amanarea placerii”…amanarea…ce prostie!

…..

Voi spune povestea asta in mii de feluri si de mii de ori, pana cand voi invata EU,  si vom invata NOI, si veti invata VOI, sa nu mai aman, sa nu mai amanam, sa nu mai amanati!

…..

Cate nopti am plans „dupa” el???

Cat i-am scris „dupa”? (doar vreo 3 carti…)

…..

Daca m-a iubit? Da! Poate prea putin, poate prea mult…

Mi-ar fi placut sa stiu, sa imi spuna intreaga poveste.

Atunci, nu „dupa”…

…..

O iubesti? Spune-i acum!

Il placi? Vorbeste cu el!

Ai o problema? Discuta!

…..

Teama de trecut, de prezent, de viitor, de greseli, de viata, ne transforma in umbre. In loc sa traim, gandim.

…..

Primavara isi asterne incet peste noi cerul de vanilie…cat vom mai astepta? Pana va fi prea tarziu???

Soare cu dinti

Soare cu dinti, povesti cu zane,

Povesti cu printi, zile senine.

Copiii din noi, dulceata viseaza,

Cand perna e veche, mintea mi-e treaza.

 

Alergam dupa fluturi, pe iarba pasim,

Traind fara visuri, degraba murim…

Zapada se asterne, in suflete calde,

Iarna-i aici, si vara-i departe.

 

Pe streasina turturi, atarna cu spaima,

Si toata lumea, ne incape in palma.

Stolul de ganduri, spre blender migreaza,

Cand mintea imi doarme, si perna mi-e treaza…

 

E soare afara, si-i soare cu dinti,

In umar infipti…zi-mi daca-i simti!

Si picurii cad, cu zgomot cretin,

Si zeci de povesti, sub pleoape eu tin.

 

Zapada murdara, sclipeste a senin,

A soare, a viata, a camp, a destin.

De streasina veche, turturi se tin,

Si ceaiul din cana devine pelin.

 

Pervazul e umed, si perna e tare,

Dar somnul e simplu, caci soare rasare,

Raze trimite, la ceas de trezire,

Nu-i loc de ganduri, nu-i timp de uimire!

 

Pe marginea ploii, pe firul de viata,

O matza grasuna, isi spala o mustata.

Pe marginea lumii, pe o floare de tei,

Inchis e un gand, cu lacate trei.

 

Nici sunet n-ajunge, nici vis, nici poveste,

Caci unde e cifrul, lumina nu este.

Numai copiii, eroii din noi,

Pot sari zidul, cu pasii lor goi.

 

Pe cer e luna, de mult e pe cer,

Luminii ei reci, nimic nu ii cer…

Va fi soare maine, un soare cu dinti,

Povesti cu zane, cu lei si cu printi…

 

 

vin fiert

cand sunt racita, beau. cand beau, scriu. cand scriu, nu stiu despre ce.

imi trebuie nitica inspiratie, o muza. de preferinta cu picioare paroase, frumoase si bagate intr-o pereche de blugi de calitate…

din nu stiu ce motiv (posibil piperul din vin) mi l-am imaginat pe motan in blugi pentru matze…am ras de am dat vin pe mine.

acu ca tot veni vorba si picioarele mele sunt introduse in blugi…noi…, sunt frumoase si…si atat! (ahemm!)

pastrez sentimentul asta de ceva, de dor de ceva, de chef de ceva…

mi s-a spus mai demult ca nu sunt tocmai un exemplu de mama, ca imi traiesc viata…ca scriu prostii…

well, stii, e viata mea…si o traiesc, si o scriu, asa cum imi place mie!

scriu, visez, amestec realitatea cu povestile, scortisoara cu vinul…

Vlad rade….i-am  povestit despre blugii pentru motani. Ar merge de-o poveste: motanul imbracat.

suna mai degraba a poveste de oameni mari.

………

Vlad doarme si eu visez la povestile mele: gradina cu nuc si narcise, nisipul cu scoici, malul cu vise…si narile imi sunt gadilate de scortisoara din cana.

Imi e dor sa ma imbrac frumos, sa fiu stralucitoare si zambitoare in rochita neagra, sa cobor din masina si el sa imi sarute mana. imi e dor sa ii zambesc si sa pasim pe trepte, imi e dor sa ma prinda in brate si sa imi spuna ca stelele sunt pe cer pentru mine, dar ca ochii mei le eclipseaza pe toate…imi e dor sa ma uit in oglinda si sa ma vad pe mine…

imi e dor sa ii simt privirea in suflet, ochii lui blanzi si tristi, sa ii simt buzele moi tremurand, sa simt ca imi curge prin vene si sa nu fim decat noi in mijlocul a sute de oameni.

imi e dor sa fiu ridicata pe un piedestal, pusa intr-un dulap cu vitrina din vise, libera sa cobor, libera sa raman, libera sa iubesc!

imi e dor sa fiu ajutata la tablouri, sa vina si sa traga tuse negre dupa indicatiile mele, imi e dor sa il privesc pictand, in timp ce eu ma intind ca o matza pe canapeaua ingusta a tineretii mele…

imi e dor sa il simt atat de aproape si sa nu vreau mai mult, imi e dor sa il iubesc frumos si senin, imi e dor sa ma pierd in privirea lui si sa jucam un joc simplu, format din trei linii de text…

imi e dor sa sar prin baltoace, sa culeg melci, sa-i  zambesc ploii…

imi e dor de mine, de tine, de noi, de anii mei tineri, de povestile cu zane.

imi cobor privirea spre ibricul de ceai: plin cu vin.

si vinul fierbe. ca mine…

Stam sau emigram?

Uite ca dupa ani si ani de aberatii, mi-a venit si mie chef sa scriu chestii serioase.

Ma obosesc toate discutiile astea cu si despre cat de naspa e pe afara.

Locuiesc in Romania, traiesc in Germania! Da, traiesc acolo, pentru ca aici nu imi este nici sufletul, nici mintea. Acolo, cu toata raceala si „armata” lor, imi permit sa stau pe iarba in mijlocul parcului, in spatele blocului sau pe cam orice petec gasesc (cam peste tot de altfel), pot sa beau bere pe iarba, in parc, pe o banca, in picioare uitandu-ma la artificii…(si da, se poate bea si civilizat…depinde de individ, nu de lege!), imi permit sa port fuste. Scurte, daca astea imi plac. Fara sa fiu fluierata, judecata, atinsa de toti dobitocii. Obtin cel mult cateva zambete. Si alea, cel mai des de la alti straini.

Da, neamtul e rece. Dar nu te exclude! Nu ti-l faci prieten in zece secunde, dar daca iti este prieten, te ajuta.

Se iese in echipa after work, se fac evenimente in companii, se discuta si despre altceva decat munca.

Si, cel mai important, e ca ei se respecta! Isi respecta viata, familia, timpul petrecut cu cei dragi… Ai ce face, ai parcuri, ai piste adevarate pentru biciclisti, ai evenimente, ai autostrazi, ai bilete de tren foarte avantajoase, ai oferte de grup la transportul in comun, ai transport in comun foarte bine pus la punct.

Da, e mai frig. Mai traibil, as spune eu. Si mai cald iarna. Si mai circulabil.

Si da, nu vorbesc decat in engleza, desi stiu germana binisor, tocmai pentru a observa reactiile celor din jur. Multi sunt amabili din reguli de protocol (vanzatorii din supermarket, magazine), altii sunt pur si simplu ‘de treaba” de felul lor.

Ma descurc perfect vorbind numai in engleza in orasele mari, iar unde nu dau decat de mosuleti fac playback in nitica germana…sau limbaj prin semne.

De ce prefer eu personal, Germania? Pentru ca pot sa sed pe iarba, avand castile de la mp3 (mda, io-s de aia anti-tehnologie recenta) in urechi, sa desenez. Sau pentru ca pot sa las camera fara grija pe orice cutie iesita in cale, pentru o poza cu timer. sau poate pentru ca stiu exact la ce ora tre sa ies pe usa ca sa ajung fix la fix la nush-care adresa. sau poate pentru ca pot sa imi vad de felul meu de a fi, de gustul meu vestimentar si de politica mea anti-tocuri fara sa fiu agasata de comentariile vreunei tance neantarcate, pitzi wannabe…

Sau poate ca asa sunt eu, un mic Hitler, organizata, punctuala si obsedata de detalii…

……………..

Si pentru ca mi-a venit chef sa scriu despre asta dupa ce am citit pareri pro si contra prin diverse pagini…o sa le citez pe cele care mi se par interesante. Morala…o gasiti voi in fiecare…

 

1) Ralf Genort Alexer în februarie, 2013

A trebuit sa lucrez acum vreo 12 ani, fiind delegat de firma germana unde lucram, 3 ani
de zile in Belgia si colegii belgieni, la firma belgiana unde fusesem detasat, ma intrebau
cateodata, cum i-mi place in Belgia.

Sigur ca am dat niste rapsunsuri de convenienta ce nu puteau supara pe nimeni.

Eram in echipa cu un programator belgian f. retras si tacut, dar in felul lui f. amabil
si care analiza cu multa profunzime lucrurile.
Insa trebuia sa-i scoti vorbele cu clesetele din gura.

Intr-una din zile m-a invitat de ziua lui de nastere la restaurant, dupa program, la masa
de seara.
I-mi era groaza numai de faptul ca nu stiam ce-asi fii putut vorbii cu el la restaurant.
Oricum de abia spunea un cuvant. Ne intretineam in limba germana pe care o poseda perfect.
Era un talent “lingvistic” dupa cum aveam sa constat mai tarziu.

Si evident ca dupa ce noi am facut comanda…Noah, asa il chema, a tacut.

“Na, Noah, daca nu spui altceva” il intrebai eu razand “ai putea macar sa ma intrebi ca
si colegii tai, daca i-mi place in Belgia”.

“Ralf, nu te intreb asa ceva” i-mi replica el “pt. ca tu nu TRAIESTI in Belgia” raspunse
Noah.

“Dar ce naiba fac, daca nu traiesc in Belgia?” ripostai eu razand.

“Tu Ralf, muncesti in Belgia, dar tu nu traiesti in Belgia, sorry!”

Am priceput ce vrea sa spuna. Cuvintele alese de el aveau un inteles mult mai adanc.

“Cum ti-ai dat seama?” l-am intrebat.

“Este f. simplu Ralf. Tie nu-ti place Belgia si intr-o tara care nu-ti place nu poti
sa traiesti decat daca este patria ta”.

Am amutit complet, dupa replica asta.

Totusi, dupa inainte sa ne ridicam de la masa l-am mai intrebat o data:

“Si cum ti-ai dat seama, Noah, ca mie nu mi-ar place Belgia?”

“Pt. ca desi tu ne intelegi limba, chiar daca nu 100%, nu te concentrezi mai mult asupra
lucrului tau, ca atunci cand vorbim la servici, uneori, despre viata din Belgia. Dar cum
spune unul ceva despre Germania esti numai ochi si urechi. Tu nu traiesti in Belgia,
Ralf. Si nu traiesti in Belgia pt. ca nu-ti place Belgia”.

N-am mai replicat nimic. Avea dreptate. Un excelent observator!

Dupa 3 ani de stat in Blegia, am organizat o mica agapa, dupa program, cu colegii belgieni
si seful belgian mi-a spus, formal, ca-i pare rau ca plec. “Si mie i-mi pare rau” am
raspuns eu politicos.

M-au intrebat cand decoleza in 2 zile avionul, dar nimeni nu mi-a spus ca m-ar insotii
la aeroport. Le-am spus, desigur, datele de zbor.

2 zile au trecut repede si a venit si ziua plecarii.
Dupa ce am facut check-inul la aeroport, vad un tip ce se apropia in mare graba de mine.
Era…..Noah.

Am fost perplex caci nu spusese nimic in sensul acesta, dar..m-am bucurat f. mult.
I-si luase liber in dimineata aceea.

“Noah, tu…aici? Nu mi-ai spus nimic ca ai venii la aeroport.”

“Nu, nu avea rost. Spune-mi Ralf, stii unde sant nascut eu?”

Nu vedeam sensul intrebarii lui, taman in momentul acela. Nu avea nici un sens si
intrebarea era total rupta de situatia momentana. Ridicol.

Mi se parea chiar deplasat. Dar de politete replicai:

“Nu stiu exact. Antwerpen?”

“Nu, in Timisoara.”

“Tu?”

“Da”

“Si…”

“Nici un si… Doream numai sa ma intelegi de ce mie i-mi place Belgia….”.

Sotia lui era beligiana din Bruxelles.

“Ah, da. Te pomenesti ca stii si romaneste….”.

“Drum bun Ralf….” i-mi raspunse Noah in …….limba romana. “Tie nu-ti place….nici
Romania…Tu traiesti in Germania” si asta mi le-a spus…in romaneste.

3 ani de zile insa..n-am stiut ca Noah stie romaneste….

A fost o experienta inedita. Si zborul a trecut in zbor…gandindu-ma la Noah.

I-am mai scris dar nu a mai raspuns. Decat daca-i scriam ceva legat de serviciu.

Deci este f. important “unde traim”….

 

2) nelly în aprilie, 2013

parerea mea este ca nu conteaza unde traiesti, pe aceasta planeta avem toti loc si este bine sa avem mai multe experiente ca sa putem face diferenta…

 

3) Constantin  în mai, 2013

Nimeni nu se imbogateste peste noapte dar cu siguranta reuseste ceva mai mult decat intr-o tara slab dezvoltata. Cu un salariu minim acolo iti permiti sa platesti si chirie, si asigurare, sa mananci, si altele.

Pentru cei care ati avut ocazia sa vizitati macar Germania, Austria… nu vi se pare ca oamenii sunt mult mai relaxati, mai bucurosi, mai luminosi, mai veseli, mai cu bun simt?!

Caz concret: la mine in bloc daca nu salut eu, nu saluta nimeni. Sunt unii care tresar cand salut, de parca i-as trezi dintr-un cuget adanc. Se uita la mine ciudat… “Oare ce a vrut sa zica asta?”
Pe cand acolo ziceam Hallo! de nu stiu cate ori pe zi, la necunoscuti…

Concluzia e clara, situatia materiala dicteaza majoritatea aspectelor din viata noastra!

Daca ai putin respect fata de propria persoana “cauti fericirea-n alta parte”. Nu e vorba de patriotism sau alte prostii de genul.

Cum e cand va vedeti parintii murind prin spitale si stiti ca nu va permiteti un doctor mai bun, un spital privat, un tratament de ultima generatie?!
Cum ar fi fost daca ati fi fost “in afara” si mama (tatal) putea beneficia de ingrijiri medicale cu adevarat curative?!

Cei care prefera sa stea langa parinti sau glie sunt cei care de regula nu sunt capabili sa faca primul pas, indiferent de domeniu.

Viel Glück!

 

4) Banala întrebare “Cât câştigi?” este una dintre cele mai mari gafe pe care o puteţi face în relaţia cu germanii. Practic, când auzi ce discută nemţii între ei, poţi avea senzaţia că aici nimeni nu are bani! Germanii urăsc musafirii nepoftiţi, care nu îşi anunţă vizita cu câteva zile înainte. Nemţii supăraţi nu-i înjură pe cei care le-au cauzat supărarea, aşa cum fac românii, ci discută cu aceştia prin intermediul avocaţilor. Germanii sunt şocaţi de unele obiceiuri româneşti, precum efectuarea vizitelor neaşteptate, stabilirea unor relaţii excesiv de apropiate cu colegii de serviciu sau adresarea ingenuă a unor întrebări care privesc intimitatea interlocutorului. Astfel, în Germania nu trebuie să întrebaţi niciodată despre veniturile persoanei cu care vorbiţi sau despre cât a costat vacanţa din care tocmai s-a întors. Mai mult, este contraindicat să daţi buzna la uşa cuiva din Germania fără să stabiliţi data şi ora cu câteva zile înainte.

 

5) Nemţii consideră că îşi ajută copiii dându-le o educaţie bună, învăţându-i să fie puternici şi să se descurce singuri, nu luându-le la 18 ani o maşină Audi Q7.

 

6)  În Germania, bicicliştii „înrăiţi”, chiar cei cu funcţii importante, vin la serviciu pe două roţi, parcurgând zilnic zeci de kilometri. Ei poartă căşti şi costum special (mulat pe corp) iar când ajung la muncă fac duş, se schimbă în costume şi arată ca scoşi din cutie. Bineînţeles că pe traseul lor nu sunt urmăriţi şi „perforaţi” de haite de căţeluşi hipnotizaţi de vârtejul spiţelor roţilor sau „juliţi” de şoferi, aşa cum se întâmplă pe la noi. De asemenea, în Germania nimeni nu le fluieră pe miile de alergătoare blonde din parcuri cu apelative de genul „Psst, psst, păpuşico!” sau le urează cu drag „Cazi, fă!”.

Oameni care fac jogging, walking sau tracking în toate parcurile, săli de întreţinere arhipline, biciclişti la tot pasul. Sportul este una dintre realităţile vieţii de zi cu zi în Germania. Fiecare face sport în ritmul său, fie că este tânăr sau are părul nins. Sportivii cu căştile pe urechi sunt atât de obişnuiţi în „peisajul” marilor oraşe, încât nimeni nu-i mai bagă în seamă. Fiecare om aleargă în ritmul său, nimeni nu-l urmăreşte, nu-l critică şi mai ales nimeni nu încearcă să-l prindă, să-l privească intens, să-l fluiere sau să-i taie calea, gesturi mitocăneşti întâlnite frecvent în parcurile noastre şi care îţi stârpesc din faşă orice gând că ai putea face sport.

 

7) Vârstnicii germani ies din case singuri, chiar dacă au nevoie de sprijin pentru a putea merge. Ei folosesc un fel de căruţ pe patru roţi, cu două „coarne” de care se pot ţine în timpul mersului, care seamănă întrucâtva cu un cărucior mai mic de supermarket. Deşi acest dispozitiv numit “Rollator” a apărut şi în România, pentru a le face oamenilor viaţa mai uşoară, mulţi dintre vârstnicii români care îşi permit să-l cumpere nu renunţă la baston, „de ruşine” că vecinii şi cunoscuţii i-ar putea considera neputincioşi. Laitmotivul este “mă râde lumea”

 

8)Diferenţele dintre mentalitatea germană şi cea românească apar şi în ceea ce priveşte rolul femeii în familie şi creşterea copilului. Atunci când vedem că o mamă germană nu „face totul” pentru copiii săi în concepţia românească (în ideea de dăruire până la sacrificiu sau de “sclavie în familie”), trebuie să interpretăm în mod corect comportamentul ei, prin prisma educaţiei germane. Cu timpul putem înţelege că noi, româncele, chiar avem ceva de învăţat de la nemţoaică, în loc să o judecăm. O mamă germană se simte împlinită, are un moral ridicat şi o bună dispoziţie deoarece are grijă şi de ea, îşi face program cu prietenele sau îşi rezervă un timp doar al său pentru o activitate care îi face plăcere (hobby).

 

 

9)

În general, germanii sunt calmi şi se exteriorizează foarte puţin. Dacă se enervează, preferă să se plimbe decât să ridice tonul. Au puţini prieteni, dar buni, şi nu simt nevoia de a-şi face mereu alţii. Când intră cu cineva în contact, nemţii au nevoie de timp pentru a se deschide, chiar dacă interlocutorul le este simpatic. Ei nu comunică uşor încă de la primele întâlniri, aşa cum fac românii.

Nu-i judecaţi “româneşte”

Pentru a nu-i judeca greşit, trebuie să înţelegeţi că germanii se deosebesc de noi. Respectul lor de sine este atât de bine dezvoltat, încât la unii dintre ei îmbracă haina egoismului. Germanii nu-şi sacrifică timpul şi confortul în favoarea nimănui, cu excepţia cazului în care acest sacrificiu ar fi benefic  şi pentru ei.

Nemţii gândesc întotdeauna practic. Din toate soluţiile care li se înfăţişează pentru rezolvarea unei probleme, o aleg pe cea mai simplă şi mai convenabilă pentru ei, potrivit dictonului „doresc să am liniştea mea”.

 

10) Bunul simţ este la mare preţ peste tot în lume, inclusiv în Germania. Dacă uneori în România atunci când vă comportaţi cu bun simţ sunteţi “luat de fraier”, în Germania nu veţi da greş în relaţiile interumane dacă adoptaţi această atitudine. Dacă veniţi sau locuiţi deja în această ţară, puteţi face liniştiţi tot ce vă  dictează bunul simţ şi nu aveţi cum să greşiţi.

 

……….

Partile mai putin minunate ar fi: – job-urile care cer neaparat cunoasterea limbii germane la nivel destul de avansat;

– taxele care cam musca din salar daca intr-un cuplu lucreaza doar un individ (cheltuieli duble + venituri medii + chirie mare daca vrei comfort cat de cat = dezastru daca nu stii sa administrezi banii rational);

– tre sa ai (ma scuzati) „bile” ca sa fii in stare sa iti lasi prietenii, parintii si confortu’ de la scaunelul de la birouas ca sa pleci in cautarea unui trai mai sanatos pe „afara”…

……………

si, evident, pareri pro si contra sunt cu miile/milioanele….totul e sa ai un creier propriu si sa vezi niste realitati, nu sa citesti orice aberatii (nu, nu le exclud pe ale mele) intalnesti prin „scrisorile” de pe net…

 

(articole preluate de aici: http://romaningermania.ro/category/mentalitati-familie-si-copii-educatie-sanatate-locuinte-biserici-diaspora-utile/mentalitate-germana/ )

 

Cenzura. Auto-cenzura.

Ma cenzurez intotdeauna si foarte putine postari scapa din lesa si ies la lumina internetului.

De ce?

In primul rand, poate, datorita asocierii mele cu Mia. multi inca mai cred ca Mia e in spatele meu si imi sufla cuvintele in ureche.

(Acu, intre noi fie vorba, ce mi-as mai dori eu sa simt buzele unei femei pe ureche!…)

Nu, nu e Mia!

Mia sta cuminte si usor blazata acasa, pe scaun. Pe scaunul ei, desigur.

Pe mine in schimb, ma roade ca pe celebra vacuta Zambilica…

Mia ma cearta. Mi-a spus ca nu imi mai publica postarile pe nicaieri, doar sa scriu. Pentru ca Mia a incetat sa mai scrie. (Ai idee de cand astept prostia aia de roman al ei???)

Incerc, dar vine greu. Libertatea e ceva ce mi-am dorit prea mult, dar care parca nu mi se (mai) potriveste atat de bine ca in tinerete. Incep sa imbatranesc, sa ma ramolesc si sa omor bataile de aripi ale sufletului in treburi casnice si in rarele iesiri in societate. Si societatea….alta curva!

Imi dau drumul incet la vorbe, dar simt privirea fiului meu in ecran. E inca mic, mult prea mic pentru a citi aberatiile maica-sii, dar mai stii?

Si Mia…

Povestile mele sunt inspirate adeseori din trairile ei.

Am cunoscut-o demult, cand eu abia terminam scoala, iar ea abia incepea sa traiasca. Eu imi revenisem cat de cat dupa pierderea lui Nick, iar ea reusise de prea putin timp sa mearga din nou. Eu aveam sofer atasat la masina, iar ea era in zapada pana la genunchi. Eu eram „o domnisoara frumoasa si rebela” (dupa cum imi spunea ea in tinerete), iar era un copil trist, singuratic si cu aripile grele. „Un ursulet facut ghem  in zapada”, dupa cum o numeam eu in tinerete.

Singura care a inteles legatura dintre noi a fost Iepurul. Prietenii Miei cred ca eu sunt mai mult o poveste, in timp ce prietenii mei, nu cred in existenta acestui copil cu ochi mari si tristi.

Am fost impreuna, in acelasi loc, in acelasi timp, dar fara prezentarile de rigoare, eu sunt doar ” o doamna bine”, iar ea „o domnita trista”…

Si unde ati mai vazut voi o „doamna” sa injure ca la usa cortului???

…………

Mi-am dorit toata viata sa am libertatea de a scrie…si-am scris atat cat am putut. Inainte ma limitau afacerile… si oboseala… si fuga dupa barbatul dorit. Acum ma limiteaza „societatea”, teama de a nu pierde din prietenii pudibonzi si…prezenta copilului in birou.

Copilului ii sunt mama, asa cum oi fi, cu bune si cu rele…., societatea ma inghite la pachet cu barbatul din acte (ca asa e la moda), dar prietenii??? Oare am nevoie de ei? De toti?

De anexele fiecaruia?

………..

Oare chiar imi pasa?

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Nota de subsol: imi pasa!…insa doar de cei care mi-au patruns in suflet.

sa cercetam fiecare eclipsa…

spuse omul din luna.

nu imi amintesc decat asta suficient de clar, pentru ca intr-o ureche aveam valurile marii si in cealalta valurile vietii…

mi-a atras atentia, asemenea unui „sex!” pronuntat brusc si tare, pentru ca nu ii gaseam locul in context.

………..

sa cercetam, deci, fiecare eclipsa, fiecare colt de luna, fiecare val ce duce cu el povesti nemuritoare si sa ne privim intr-o oglinda de gheata calda, clara si albastra…

………..

sa nu traim in trecut, dar sa luam din el esenta vietii bune, sa privim luna rotunda reflectata in mare, rosiatica si atat de aproape…sa ne unim ideile intr-un sir de eclipse saptamanale, sa ne dam mana peste ani si sa recunoastem ca ne-am ascuns mintile in umbra lor…

………..

fiecare om are o poveste.

………..

fiecare poveste are luna ei plina!

o noapte de dragoste

tanjesc dupa o noapte de dragoste….nu sex, dragoste!

de aia siropoasa, in care pan sa te dezbraci, uiti scopul si durata vizitei…

…………..

imi amintesc povesti din alte vieti, in care noptile astea au fost deosebite. as vrea sa spun „magice”, dar se supara autoarele. n-am licenta:p

………….

malul marii, demult, tare demult….el incerca sa ii prinda mana, ea se ratragea inspre mare. erau nevoiti sa isi poarte slapii in mainile libere (pentru ca amandoi vroiau sa le ocupe pe cele fara slapi).

el venea spre ea, iar ea, timida, cu mana tremurand, se prefacea ca fuge usor mai spre valuri….intr-un final a prins-o, a ridicat-o nitel spre ochii lui si a spus: ai unghii frumoase!

au ras.

erau emotionati. valurile ii loveau usor in timp ce strabateau plaja fara nici un tel.

-„stam la terasa?”

„ahemmmm”…

si s-au privit fix in ochi, ca prostii, cu cate un corn cu ciocolata (nedesfacut) in fata si cu cate o sticla de suc (sa mor de stiu de care era…), vreo 2-3 ore (minim), in timp ce parintii patrulau in jurul lor, agitati.

-ce dracu fac copiii astia, dom’le? stau de 2 ore si se uita unu la altu ca la ozn-uri…

-„ce-i?”

„nimic…”

si linistea serii era tulburata doar de zgomotul cate unui zambet timid. si ochii lui erau caprui si adanci, si ochii ei straluceau ca luna la eclipsa, si cuvintele au incetat sa mai existe, si-au creat un univers compus din 2 cuvinte.

si cand, intr-un final, au inceput sa vorbeasca, cuvintele aveau o sonoritate aparte.

[…]

se plimbau pe nisip, s-au oprit in zona cu barcute si bicle de apa si el a prins-o de mana si o tragea in jos, sa se aseze pe nisip, dar, cand a atins nisipul cu genunchii si-a dat seama ca e ud, si s-a ridicat inapoi: -„nu-i bun!”

i-a aranjat o suvita rebela dupa ureche si ea a inceput sa tremure. isi amintea povestea dintr-o poveste inventata. si totul era identic: strada devenise plaja si luna era la locul ei… masinile erau barci si vantul ii trimitea suvite rebele spre obrajii lui. ea tremura si el era timid. a inceput sa ii sarute fata, de la frunte spre obraji, incet, metodic, tremurat.

ea a inceput sa rada. el s-a oprit: -„ce-i?” „nimic!”.

au inceput si ea a ras si el a intrebat si ea a raspuns scurt si au inceput iar si ea a ras…

apoi…apoi a fost ca in poveste.

si el i-a spus. si ea a zambit. si a condus-o pana la hotel. si ea a zambit. si el a plecat zambind. si ea a urcat plutind.

a mancat un pumn de biscuiti, a sarutat cainele si s-a bagat in pat.

……………

o astepta dupa ore, cum i-a promis. ii promise o noapte. prima si ultima. avea sa fie prima lui noapte si, spera ea, un nou inceput.

i-a deschis zambind, iar ea il privea incurcata…ieri venise frumos, la fusta si sexy, azi era frig.

-„unde vrei?”

„aici”…pe canapea, unde am petrecut toate clipele noastre…

a prins-o in brate, sprijinit cu spatele de birou: -„vreau sa fie bine…pentru amandoi…va trebui sa ma inveti”

„cum de accepti sa fiu eu???”

-„……”

-„spune…”

„pai…canapeaua mai mare, lumina mai mica, muzica mai tare!”

in casetofon (mda, poveste de demult) era pusa caseta pe care o facuse ea pentru el. o pastrase. bun asa! si pe masa, intr-o cutie cu carti de vizita, patratul lui Durer, desenat de ea, pentru el. oare ce mai pastrase?

cartea era in raft. oare era a ei sau o fi avand una dinainte?

o saruta…pe burta, pe spate, pe gat, pe gura…ii venea sa urle, sa ii spuna ca il iubeste, dar la primul cuvant, el s-ar fi ridicat si totul s-ar fi afarsit. stia ca nu trebuie sa ii lase pauze, trebuia sa il sarute, sa ii tina mintea ocupata. el gandea mai rapid decat ea, se prindea repede, trebuia sa mimeze indiferenta…cum mam ma-sii???

il simtea in fiecare por, in varful fiecarui fir de par, curgand prin fiecare vas si vasisor de sange, ii facea neuronii sa moara rapid si corpul sa arda.

s-a uitat la ceas…trecusera 40 de minute si singurele haine ce au zburat de pe ei au fost cele de sus. a inceput sa se teama. s-a panicat. i-a scapat…

„esti un tip super…daca vreodata o sa ai un copil, iti doresc sa fie ca tine…un copil frumos si bun…imi placi enorm….”

si….s-a oprit din pupat, a zambit usor amar, a incercat sa revina la ce facea, si-a coborat mana spre blugi si acolo s-a blocat cu degetele pe nasturi: -„nu pot!”

” nu poti, ce?”

-„nu pot!…”

s-a ridicat brusc, fara tricou, s-a asezat pe scaunul de la birou, privind in jos, rotindu-se usurel si repetand.

s-a dus la el, asa cum era, s-a asezat jos, cu capul pe mana lui si l-a intrebat de ce. i-a mangaiat parul si a spus ca nu poate. ca nu e bine. ca ea o  sa  sufere. ca o sa sufere mai mult dupa.

„de ce? e treaba mea! am stabilit ca fara sentimente, nu? ce-ti pasa daca sufar??? tu nu ma mai iubesti, ce-ti pasa?”

-„imi pasa….”

„ma mai iubesti?”

-„imi pasa si atat! nu vreau sa suferi, sa sufar. imi pare rau!…te duc acasa?”

„te rog….macar atat….”

si da-i bocet, cu capul sprijinit pa mana lui, cu pieptul gol si sufletul pustiu, cu mana lui mangaindu-i parul, cu ochii lui frumosi, clari, intunecati si tristi aproape lacrimand, zambind amar, intr-un colt, intr-un stil aparte.

si-a coborat la ora 12, fix ca cenusareasa, dintr-o masina de lux, parcata sub geamul vecinilor, cu telefonul la ureche, incercand sa le explice parintilor de ce e biblioteca deschisa la ora aia…

el a zambit si-a plecat. amar…cu viteza.

………………

a intrat in camera luminata de lumanari. le aprinsese el cat a fost ea sa se schimbe in baie. a aparut in „rochita” pe care el i-o facuse cadou la prima aniversare. avea emotii.

„prima data poate fi de fiecare data….depinde cu cine…”

ea s-a bagat in pat, printre pernele imense, cautand caldura lui: „ma cam ia cu raceala…”

-„bem un vin?”

„fiert, da :p”

-„fiert sa fie!”

si dupa vin ea s-a baricadat in plapuma si el a inconjurat-o ca pe-o clatita, si-a pus picioarele si bratele in jurul ei sa o incalzeasca si au stat asa in timp ce ea tusea din cand in cand si pe radio rula „it is love”…

[…]

„cam asa e iubirea….cam fara noroc la sex”…gandea ea. zambea. era bine. el era cald, ea transpirase. s-a dezbracat si…au facut si sex. pardon, dragoste. apoi a zambit din nou.

se priveau in ochi, zambeau si el ii spunea ca e fericit.

…………..

tanjesc dupa o noapte de dragoste. cu luna, cu muzica, cu iubire.

fara cuvinte, dar plina de alint….. cu ciocolata nedesfacuta, pe post de desert….si cu valuri de emotie sufocanta, pe post de sange in vene….

Alba-ca-zapada si cei 7 pitici…

(nu, nu e o poveste pentru copii, ci e o poveste despre niste adulti care au incetat sa mai creasca)

Viata mea a fost mereu un basm…

nu pentru ca ar fi fost frumoasa si plina de finaluri fericite, ci pentru ca am fost mereu fugarita de Vrajitoarea-Cea-Rea. Oricat am incercat -ani la rand- sa descopar cine se ascunde in spatele marului otravit, nu am aflat niciodata.

Si vrajitoarea din povestea noastra a luat uneori infatisarea tatalui meu vitreg, apoi s-a transformat in tatal lui ian si apoi a fost un caine urat si balos.

A trecut o groaza de timp si simt nevoia sa rup vraja ce m-a legat de NICKI. a murit si tot ce mai e acum intre noi se rezuma la vise, praf si stele…

toti oamenii au piticii lor. eu am avut 7.

si locuiau, asemeni cantecului, pe aceeasi ramura, in acelasi copac: inima mea.

era cam aglomerat…asa ca am chemat-o pe cenusareasa sa faca putina ordine.

dupa 13 ani, inca il mai aud pe NICK cantand pe creanga lui, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. si ian e langa mine si ma asteapta sa sar. sa sar in bratele lui, sa sar in lac, sa sar pur si simplu.

si drag mi-e ian, ca soarele dimineata, ca raza ce ma trezeste si imi mangaie nasucul, dar nu pot sa cobor din pom cu poza lui NIK agatata de glezna.

imi mai e dor de NI, si de tacerile noastre atat de pline de cuvinte, incat nu am fi putut vorbi nici daca am fi vrut…pentru ca aveam oprite in gat mii de litere…prinse de buze, sute de zambete si zeci de clipe de soare ce ne sticleau in priviri sub lumina blanda a lunii.

Noi doi am trait o poveste. pana la ora 12, cand, in fuga calestii, cu vrajitoare pe urme, cu rochia sfasiata in bucatile de parbriz, cu mainile reci, bostanul ma durea ingrozitor si ambulanta a venit greoi. Ian imi zambea dimineata si pentru o clipa de tacere am crezut ca e N, ca a venit sa ma mai vada o data, poate ultima oara, dar nu era el…

Si am plecat in bratele lui Ian, fara sa mai pot privi inapoi, cu picioarele goale, cu sufletul amar si cu pumnul inclestat in jurul unei pietre.

…………..

Mi-au spus „Alba-Ca -Zapada” cand m-am nascut…pentru ca eram cea mai frumoasa fetita din maternitate…sau cel putin cea mai alba.

Si mi-au facut-o cadou de aniversare pe mica vrajitoare.

Si unde se putea ascunde mai bine decat in sufletul meu???

Multi imi spun ca vrajitoarea sunt eu insami….cu pielea mea alba si inima mea acoperita de praf negru.

TU ii crezi?

………………..

Am 7 pitici pe creier. si Pam mi-a spus sa ii dau afara…pe rand…cate unul. Si o sa incep cu tine!

…………..

Esti pregatit?

Esti primul?