la 5 la astoria

am citit aceste cuvinte tresarind. am ajuns la respectiva melodie (el ultimo vals) de pe albumul sus-numit, din intamplare, navigand printre melodii pe  net…

mi-am amintit fragmentul din trecut intr-un flash de lumina noua si slaba…atat de slaba amintire a acelor cuvinte, dar atat de grea…ca un cercel cu perla intr-o ureche de plus.

„ne vedem in astoria” ii scrise el si mesajul trona pe ecran.

„in astoria” raspunse femeia nevazuta….

iar inima Almei incepu sa bata aiurea.

-„cine e femeia asta???”

…”e un personaj din jocul meu…nu o cunosc…intra pe net si vorbim…stiu ca e maritata, are copii si nu e fericita…”

-„si unde te intalnesti cu ea?”

…”intr-un teritoriu din joc…Astoria…”

-„serios, doar asta e? de ce nu vb cu mine in loc sa vb cu ea???”

…………….

si mi-au ramas cuvintele ei din josul ecranului intiparite intr-un caiet de dictando, pe ultima coperta, intr-o incercare perpetuu-uitata de a intelege…

……………

ascult „rosas” si imi amintesc petalele pe care le vedeam plutind in jurul meu in zilele ploioase, melcii peste care saream in drum spre scoala si baltile pe care incercam sa le evit…

……………….

la oreja de van gogh…frumoase piese, frumoasa voce/voci (caci in timp au schimbat solista).

……………….

ma voi ridica din cenusa propriilor amintiri si voi scrie o biblioteca intreaga……

terapie

cea mai buna terapie e terapia cu soare…

sa ma trezesc dimineata cu razele soarelui jucandu-mi pe obraji;

sa imi beau cafeaua in bucatarie cu soarele batand jucaus in geam si ascunzandu-se in irizatiile aurii ale draperiei…

sa stau la birou visand la po zi de vara insorita, in timp ce 2 cutulandri fugaresc o raza de soare pe zapada…

sunt/ am fost/poate voi mai fi deprimata…

nu am motiv, dar sunt.

simt ca tot ce e bun e aiurea si ca tot ce e aiurea e grav.

incerc sa imi revin de ceva vreme, dar tot ce ma bucura, raneste pe altii.

ma intrebam intr-o zi de ce nu trec si eu la povesti de pe strada, din politica, din teveu…de ce nu scriu comercial, ca sa ma placa lumea, sa ma citeasca, sa comenteze, sa ma cunoasca…

apoi am ras!

„sa ma citeasca”??? nici eu nu ma pot „citi”…

sa ma cunoasca?

nici eu nu ma cunosc…

nu stiu cine sunt, cu ce ma ocup de fapt, cu cine traiesc, de ce, de cand, unde e familia mea, care e, cum e, cat de mare e, daca mai e…

……

buna! eu sunt tereza…am un frate vitreg si un iubit bogat. o mama frumoasa si un tata destept. un motan rasfatat si o mica afacere.

in timpul liber scriu. in timpul ocupat citesc.

scriu pentru mine, in stilul meu, despre mine.

buna! eu sunt tereza…

tu cine esti???

P.S.

newsflash:

mia si-o luat casa;

ian e la ski in afara, fara mine;

alex a plecat (iar);

una din afacerile tatei intra in picaj;

nimeni nu se maturizeaza niciodata (aici voi reveni in editiile de dupa-masa);

pretenele mele au primit de sarbatori bebelusi, inele, hainute, vacante, declaratii si bunatati.

eu am primit o amenda grasa:p

sa-mi traiasca!

 

 

„hepi niu ir”

cu ghilimici, ca is nebuna, nu cretina…

happy new year dragii mei (un) cititor(i)!

sa aveti un an usor ca lapticu de pe mustata motanului, senin ca soarele ce mi se reflecta in ecran si bogat ca zapada ce mi-a tot cazut de pe acoperis in ultima luna!…

momentan n-am inspiratii, revin dupa cafea!

nebuni

factorul declansator al nebuniei unui om poate fi orice chichita, oricat de neaisemnata.

sunt multe stadii ale nebuniei.

si multi nebuni…

unii isi pierd incet, incet memoria;

altii devin agresivi;

unii se inchid in lumea lor interioara;

altii isi construiesc realitati paralele;

unii isi fac rau lor;

altii le fac rau altora…

care sunt inofensivi?

parola mea e data la care a murit nicky. daca nu as avea-o ca parola, as uita-o…

si totusi factorul declansator al nebuniei mele a fost moartea lui. sau poate moartea bunicii. sau poate a primului tata.

imi e teama ca nu voi afla niciodata!

nu stiu nici macar daca cel care a murit a fost nic sau ian.

doar eu si mama lor ii puteam deosebi.

mamele sunt subiective, preferatul ei era fiul perfect, ar fi logic sa isi doreasca sa fi murit celalalt…

eu…eu pluteam undeva intre realitate si fantezie, intre iubirea fata de nic si atractia fata de ian.

si eu sunt subiectiva.

ian….e singurul care stie adevarul…

fiecare frate traia de fapt 2 vieti…daca ar fi trait amandoi 100 de ani ar fi ajuns pe la jumatatea vietii sa se intrebe care-i care….

 

partea gandicioasa a teoriei mele imi sugereaza faptul ca se pot face teste pentru a determina cine e barbatul pe care il iubesc in prezent, dar partea realista stie ca tatal lor nici nu vrea sa auda de asta…

pentru toata lumea, ian e barbatul perfect care merita!

iepuru zice ca-s nebuna.

eu cred ca de-abia acum imi revin, incerc sa ies din fantezia in care mi-am inchis viata si sa vad realitatea. dar imi e teama!

realitatea ma sperie.

o sa inchid compu, o sa imi trag patura peste urechi si o sa adorm la loc.

poate ca acum visez, ca nic traieste, ca alex si cu mine traim inca in casa parintilor, ca afacerea noastra nici nu exista inca si ca masina mea nu zace botita intr-un atelier auto….

ma intreb care din noi toti e mai nebun:

iepuru- pt ca ne crede intregi, eu- pentru ca ii cred (pe toti) nebuni, ian- pentru ca se crede unic, alex- pentru ca se crede matur sau motanul meu care ma priveste tamp in ce-si linge tacticos o labutza….?