Floarea, fereastra si sarutul pe obraz

Suna a „leul, vrajitoarea si…”, dar de fapt e vorba de o cu totul alta poveste.

Povestea mea e despre copiii mei. Cu fetita in brate, intr-o paturica roz si pufoasa, il intreb intr-o dimineata pe Vladut ce poveste ar vrea sa ii spun.

„Inventeaza una”…

-Despre?

„Despreeee…(si isi roti privirea prin camera)…despre o floare, o fereastra si….” si se apropie de geam, se urca pe canapeaua pentru povesti si privi cateva secunde afara, apoi, intorcandu-se spre noi cu o mutrita mirata adauga: „…si…. un pupic pe obraz.”

M-a incurcat complet. Nu am mai primit flori de cel putin un an, nu am mai citit langa fereastra de cand era el mic si…si nu am inspiratie.

Fetita a inceput sa miaune incet. M-am ridicat sa pornesc micul carusel muzical de langa patut si, trecand pe langa fereastra, m-am oprit cateva secunde. Vlad era tot acolo, privind scena de afara, uitand de povestea mea si ignorand scancetul micutei. In cateva secunde am uitat de ce ma ridicasem, fetita adormise, iar Vlad ma privea intrebator.

Afara, un baiat si o fata. Un barbat atragator si o femeie frumoasa. Imbujorati ca doi copii prosti. El tocmai ii daduse o floare, ramanand amandoi blocati, cu cate un zambet care le imbujora obrajii. El ii vorbea, tinand inca floarea, un deget mai jos de locul in care se termina mana ei pe tulpina. In secunda in care micuta mea a incetat sa scanceasca, el i-a intins obrazul, ca un pustan timid dintr-o alta epoca. Ea l-a atins cu varful buzelor, cu ochii cand la el, cand la floare…apoi, au plecat in directii diferite fara a privi in urma.

O scena banala daca ar fi avut varsta pe care o sugera schimbul de gesturi. O scena ciudata pentru doi adulti trecuti usor de prima tinerete.

Pana si un copil a inteles povestea. Nu si protagonistii.

El nu a intors al doilea obraz, iar zambetul ei calm si trist s-a transformat rapid int-o micuta picatura de roua.

Nu mi-am dat seama ce mi-a calmat instant copilita. O apropiasem mai tare de mine, o mangaiasem pe obraz cu mana libera, o privisem cu mai multa duiosie?

Apoi, ca trezit dintr-o transa, Vlad ma intreaba:

„Si cum ziceai ca e povestea aia?”

Am pus pisoiul in patut, am pornit caruselul, m-am asezat langa fereastra si am inceput sa aberez…

 

Cutiuta

Cu mult timp in urma, atat de mult incat de n-ar fi, mai ca nici nu s-ar povesti…am primit in dar o cutiuta.

Pentru ca „am fost cuminte”.

Asteptam o altfel de cutie mica. Poate ca cea de la 18 ani in care era un soi de verigheta din argint. O cutiuta ceramica ieftina, cu un bebe blond lipit pe ea. De o valoare mare pentru mine.

….

Pe cutiuta noua, de asemenea din ceramica, de data asta smaltuita si „pictata”, am urat-o cu o ora atroce. Din prima secunda. Cutiuta asta era de o goliciune fioroasa, atat in interiorul ei cat si si al mandrului cumparator. Un cadou absolut random, doar ca sa nu vii cu mana goala cand pleci cu cucu gol.

….

Au fost si alte cutii in viata mea:

  • una mare din lemn, in care mi-am inchis prima relatie „serioasa”;
  • una chicioasa, dar frumoasa, ce pare din argint, in care mi-am inchis primul suflet pereche;
  • o cutiuta mica, rosie, in care adun mesajele din prajituri;
  • o cutie de bomboane in care tin flori uscate…

…….

Mi-as dori ca in ultimile clipe de viata, batrana fiind, dupa o viata traita in continuare dupa reguli proprii, fara compromisuri si fara mizerii, sa imi inmanezi o ultima cutie. O ultima cutie inainte de cutia finala si rece din lemn captusit cu satin….

Mi-as dori sa te vad, sa iti vad ochii pe care i-am iubit atat de mult, si sa ma faci sa plang si sa rad cu un singur gest. Sa ma faci sa trec dincolo cu un zambet atat de greu de sters de pe chip incat sa fie nevoie de vreo 7 lamai (pomul, nu fructul), pentru ca iadul sa nu mai para un loc atat de vesel…

Mi-as dori sa deschid o cutie mica, din lemn, pe care sa fie gravat ca m-ai iubit intotdeauna. Si, in cutie, sub o petala de trandafir alb, sa gasesc atatea safire cat numarul zilelor in care nu te-ai gandit la mine.

…….

M-as prapadi de ras. Ori as muri ingropata in pietre albastre, ori as muri cu ochii plini de cea mai luminoasa fericire.

……

Si apoi as mai rade o data: in iad nu cresc lamai!!!

…..

Pentru fiecare cerc, o cutie. Lipseste una. Oare???

„Daca te prind…”

Nu am mai scris de mult…

Am uitat sa scriu, am uitat sa alunec pe taste…noroc de Silva…ar trebui sa le cer bani pentru reclama…

As vrea sa scriu o poveste…dar mi-am pierdut recent fetita. Si coerenta. Si viata.

As fi avut o pereche frumoasa…Vlad intelege….a inteles tot….

E trist si nu despre asta as vrea sa scriu.

….

Imi fuge mintea catre ceva frumos, catre copilarie, catre sosetele umplute cu cirese inca verzi, furate din gradinile din cartier. Am crescut intr-un cartier cu multe case. Cu multi copaci. Cu flori si fructe. Si copii nebuni, asa cum nu mai vezi acum. Pe vremea mea, copiii cadeau din copaci, nu pierdeau vieti in jocuri.

Obisnuiam sa fur din placere, mai mult decat din necesitate. Si dupa intalnirea cu Mia, obisnuiam sa fur pentru ea. M-a fascinat mereu…si am incercat sa o castig, sa o pastrez in viata mea, desi nu intelegeam niciodata ca ea era acolo PENTRU MINE, pentru fata, femeia, care a oprit intr-o dimineata geroasa de ianuarie sa o conduca pana la scoala… credeam mereu ca ea e acolo pentru NFS-ul din calculatorul lui Alex, pentru ciocolata pe care i-o ofeream de fiecare data, pentru plimbarile in masina mea lucioasa…nu m-am gandit niciodata ca m-ar putea iubi cineva pentru MINE. Asa, pur si simplu. Pentru ca exist. EU… Am aflat asta tarziu, prin 2015, cand …cand!

….

„Nici nu m-am indragostit de tine…prea devreme”…..obisnuia sa imi spuna Nick in copilarie. Si am crezut mereu ca  nu pot fi iubita.

„Iubirea sta in gesturile marunte”,  spunea Alex, inainte sa plece si sa ma lase singura in lumea asta mare.

….

Imi amintesc o poveste, un laitmotiv care ma face sa rad…

Incerc sa respir in fiecare zi, sa trec peste, sa ma bucur de clipe….si clipele se inghesuie in mintea mea, oricat le-as alunga…se inghesuie in paharul de bere, ma gadila pe gat si imi urca incet in creier, cate o idee in fiecare bula de acid, cate un rand in fiecare inghititura de culoarea chihlimbarului…povestile se descompun si se amesteca, asemeni unei tablou semnat de Dali…asemeni unui suprarealist „mic dejun in blana”…asemeni unui…apus pe malul unui lac, intr-un leagan, in racoarea serii, cu o patura pe solduri si cu o caramida de sub care tot incearca sa iasa un greiere, pe suflet…

….

„Cred ca mi-ai furat niste mere din curte cand eram copii…sunt sigur…si mi-am promis ca daca te prind…”

Stiu sigur ca am furat zarzare din curtea ta. Si flori. Trandafiri rosii si roz. Stiu sigur, pentru ca iti recunosc gardul… L-am mai sarit in trecut si imi amintesc bucati de scandura vajaind pe langa urechile mele…si cred ca era si un mar…cu mere verzi si acre….

La fel de acre. Dar verzi!

….

„Daca te prind!…”

Suflete reci

N-a inteles nici acum, privind in urma, cum a putut sa o tina in brate si sa o vada plangand..

Iar ea….de unde atata tarie intr-o femeie atat de slaba? A ramas in picioare, in camasa de noapte lunga si alba, ca o statuie stramba, cioplita pe intuneric, cu toata noaptea in suflet si cu un gand intepenit in gatul firav.

O statuie stramba, teapana si rece, cu doua rauri calde curgandu-i pe obraji..ochii ei negri umpleau camera de intrebari fara raspuns, cu mana lui mangaindu-i soldul, repetitiv, mecanic si oarecum duios,

Isi dorea sa cada, sa sa sfarame si sa se prabuseasca in propria fiinta, sa nu ramana nimic, decat un pumn de praf…jos, undeva departe, atat de departe incat nici prin prabusire nu putea sa ajunga, statea Otto, catelul mic si cuminte, cu fata lui de mosneag intelept si cu urechile lui mici si ascutite. Otto parea sa doarma, ea ramasese atarnata intr-un colt de camasa, inclinata spre stanga, cu dreptul in aer. Mainile lui inghetasera pe mijlocul ei, intr-o cuprindere dubla, asemeni unor cercuri ce tin butoiul gramada…privirea lui, ramasa fixata intr-un punct indepartat al mintii ei absente, cuvintele lui lipsa, cuvintele lui reci, frigul din casa, lemnul uitat langa foc, podeaua rece, tavanul prea inalt si sticla rasturnata pareau a fi din povesti diferite. cate un plan pentru fiecare piesa. cate o poveste pentru fiecare plan. Si un catel mic si absent tragand de coltul de camasa pe care atipise.

….

Nu stiu cat a trecut…secunde, minute, ore, poate ca i-a dat drumul instant, poate ca or fi si acum acolo, tinandu-se in brate, intr-un echilibru ciudat, dupa o lege a fizicii cunoscuta doar de ei…nu stiu decat durerea ce a trecut prin pereti, prin ferestre, privirea mirata a copilului ce s-a ivit in usa, lasand o raza de lumina sa treaca printre ei, si…si tacerea.

….

O armura. Un soldat, o lupta pierduta. Lupta cu dusmanul din oglinda. Oglinda in care pe ea o vedea din portelan. Mana ei, cu degetele miscandu-se aproape imperceptibil in parul lui. Se misca? I se pare?

Isi dorea sa o vada altfel. Senina. Dar provocase furtuna. Se uita in suflet, cautand cuvinte. Uitase sertarul, eticheta, dosarul. Nu reusea nica se le gaseasca, nici sa le lege, nici sa le puna in miscare. I se roteau in privire, urmarite de ochii ei negri si goi. Vroia sa o tina, vroia sa ii dea drumul, vroia sa o vada disparand, se temea sa ramana cu bratele goale…daca ar fi strans-o mai tare, ar fi strivit-o. Ar fi strivit-o de coastele lui pana ii trecea prin piele, pana o topea in carnea lui, sa nu o lase sa plece, sa nu o cheme sa vina, sa fie a lui, fara sa fie prezenta, sa o poata iubi, fara sa o vada, sa o poata simti, fara sa-i simta bratele sufocante inclestate pe gat… Si cainele pe care il simtea la picioare, fixandu-i camasa intr-un punct, cainele care o impiedica sa i se prabuseasca in brate. Si ceasul, bataile, zarva de sus, copilul din usa…

….

Amandoi ii priveam nauciti prin fereastra, cu mainile incalcite intr-o teama de a pierde. Copilul si raza de lumina ne-au facut sa ne privim, ca treziti din poveste. Ne-am aplecat, sa nu fim vazuti, si am plecat.

Am stat alaturi toata noaptea, cu ochii in tavan, fara somn, fara cuvinte, fara vreun gand coerent.

…………

Ea se numea Elena, El se numea Robert. Un timp au fost fericiti. Apoi, apoi…nu stiu…nu stim…nu am aflat nimic. In dimineata urmatoare in casa ramasese Otto. Otto, vreo doua carti, o sticla de vin rasturnata, un semineu gol, o camasa de noapte lunga si alba, cateva petale de trandafir, mult praf si un pachet de foi legate cu un snur albastru.

Au disparut de parca n-ar fi existat vreodata.

Ian, el  nu mai intelegea nimic. Eu? Eu nici atat!

„Bai, si-o tinea in brate, si ea plangea, cu cainele asta prost la picioare…”

Deja vu

Am inceput sa scriu cu vreo 10 ani in urma o poveste in 3 acte: Fericirea, Dezamagirea si Razbunarea. Le-am ambalat frumos in aer de romantic, politist si erotic.

Nu am reusit sa inchei nici o parte. Le-am scris in paralel, Printre cursurile celei de a doua facultati.

Fericirea a fost scurta, dar cuprinzatoare si a generat nucleul povestii, ceea ce avea sa adune celelalte povestiri si sa le dea un sens, o forma…

Dezamagirea a venit sub forma de „incheieri” ale povestilor ramase suspendate in timp si suflet. Le-am inchis pe rand, asemeni personajelor ce nu isi mai puteau deschide ochii spre lumina. Nu am iertat nimic, am inflorit orice boboc si am colorat fiecare raza.

Razbunarea a venit dulce. Ca o felie de marmelada intinsa pe o bucata de paine prajita…topindu-se cald intr-o mare de ite incurcate. Mi-a placut sa ma joc, sa imi insir fanteziile si sa le astern pe ale altora pe foaie.

…..

Mai tarziu, mult mai tarziu, am cunoscut-o pe Ea.

Apoi l-am cautat pe Robert prin gari si printre pagini de roman ieftin…

L-am gasit pe un raft, intr-un anticariat cu vise sfaramate. Avea camasa cu guler teapan, maneci suflecate si sufletul incheiat pana-n gat.

Gandisem deja povestea. Imi trebuiau…Ei. Personajele.

…..

Dar nici o poveste nu-i a celui ce-o scrie…povestea e a celui ce-o citeste. A celui ce-o traieste. Si ei, Eroii Mei de poveste, mi-au lasat pagina goala, fugind…au hotarat sa-mi traiasca povestea in alt decor, in alta lume, pe un alt raft.

I-am urmarit printre pagini, gasindu-i cate putin prin nuantele de gri, apoi…printre aripi de primavara…si le-am simtit parfumul intr-un Adam si o Eva clasici.

…..

M-au tras de maneca intr-o seara, m-au oprit la o masa si m-au rugat sa scriu din nou. Sa termin cartea. Cartile. Pentru ei. Pentru ca ei traiau povestea mea nescrisa. Realitatea lor era realitatea mea si basmul meu era universul lor paralel.

Mi-au dat un jurnal. Un medalion si o ciocolata amara.

Mi-au spus sa scriu pana cand medalionul va rugini.

Mi-au spus sa musc din ciocolata de fiecare data cand cred ca viata e amara.

Si Mi-au spus sa citesc in fiecare zi cate un rand. Si sa scriu cate o poveste. O fantezie pentru fiecare linie coborata din pix. Un capitol pentru fiecare pagina. Si cate o carte pentru fiecare etapa a iubirii.

…..

Robert purta o camasa cu pixeli galbeni. Ea purta o rochita cu buline.

Eram invidioasa pe buclele ei perfecte, pe gulerul lui teapan si pe scrisul lor frumos.

Vroiam sa ajuung acasa, sa citesc tot dintr-o data, sa simt ce simt ei, sa tresar, sa tremur, sa simt.

Dar m-am pierdut pe langa librarii, printre titluri.

Si am uitat jurnalul pe un raft….

…..

Si ei m-au tras de maneca intr-o seara….

Mi-au dat un jurnal…

Si mi-au spus sa scriu!

Un piedestal pentru Robert

Ni se spune adesea ca asezam pe piedestal Iubirea, Barbatul, Femeia, Banul sau Masina, dar nu ne spune nimeni ca locul unora e acolo, fara sa ii aseze nimeni…

Robert este  perfect, pentru ca Robert e produsul mintii mele. Nu l-am gasit in Lumea Lor, asa ca l-am adus din Lumea Mea.

Robert este aproape perfect…pentru ca daca nu i-as fi creat si cateva defecte, nu as fi putut sa uit ca nu exista.

Robert stie  cum sa-si lase degetele sa alunece pe clapele unui pian, poarta (dupa cum imi doream sa il vad purtand) camasi cu maneci lungi, suflecate…zambetul lui poate lumina o camera intreaga (nu pentru ca ar face reclama la vreo pasta de dinti, ci pentru ca e dulce…dulce ca spuma de ness cu frisca. Are un ras cristalin, de copil nebun.

Ochii lui sunt frumosi, caprui si plini de mister. Il poti privi ore in sir fara sa poti sa ii patrunzi in ganduri. Te-ai putea indragosti de el dintr-o privire, una singura…asa ca te sfatuiesc sa nu iti pironesti privirea intr-a lui.

Robert te strange in brate de parca ar vrea sa treaca prin tine cu tandrete si pasiune.

Mi-am imaginat ca are un farmec aparte, seduce prin cuvinte si fapte marunte. Vorbeste frumos, calm, corect, dar niciodata clar ca lacrima.

E diferit de barbatii cu barbuta si freza „a la moment”…Robert este un barbat adevarat, o specie rara…:)

Si n-as putea sa continui sa il perii fara sa o descriu si pe ea, pe femeia pentru care a trebuit sa il inventez…

……….

Femeia complicata a lui Robert e o rusoaica micuta. Micuta pentru o rusoaica, adica 🙂

Se numeste Elenna, e profesoara de dans pentru copii si tineri, are ochii albastri si parul lung pana la brau.

Slabuta ca o trestie, cu gene lungi si o privire plina de intrebari.

………..

S-au cunoscut intr-o seara calduta, s-au privit si au inceput sa zambeasca.

S-au cautat si s-au gasit, pe marginea unui canion…el se temea sa nu cada, ea se temea sa ramana. I-a spus o poveste, si, cu fiecare cuvant, se indepartau de pericol.

………..

Elenna avea nevoie de o poveste pentru a putea pasi prin realitate. Robert avea nevoie de o realitate pentru a putea visa. Mie imi trebuia o poveste, pentru a avea despre ce scrie…

L-am inventat pe Robert, l-am pus un piedestal sub talpi si un pix in mana. I-am daruit defecte, pentru a-l face uman. I-am pus in brate o poveste, pentru a-i da culoare. Mi-am dorit  sa iubeasca o femeie complicata, pentru a crea un imperiu.

……….

Si nu, nu vreau sa ii cobor in lumea banala, in lumea reala, in povestile triste.

Ii vreau vii, fericiti si frumosi in casuta lor din livada…

Imi trebuie o foaie, sa astern o poveste… 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am chef azi…

…Sa scriu despre suflet. Despre framantari si amagiri. Vreau sa scriu o poveste despre un copil inchis in propriul turn de temeri si regrete.

„Nu am simtit niciodata asta…sa parasesti si sa fii parasit de cel pe care il iubesti si care te iubeste”…spunea copilul intr-o dimineata senina. Copilul asta avea ochii mari  si frumosi, ochi din care se revarsau mii de raspunsuri, mii de cutii inchise cu 12 lacate…si doua bobite mici, mici si aproape imperceptibile de roua.

….

Eram o copila naiva. Singuratica si visatoare. Visare nascuta din plictis. Si tristete…

Era un pusti arogant. Aroganta nascuta din spini. Spini crescuti din zid. Zid construit intre el si lume. Lume in care se simtea pustiu. Nu i-au spus niciodata. Nu l-au invatat, Nu i-au dat caldura.

L-am intalnit intr-o iarna rece si n-am putut sa nu ma opresc sa il admir si sa ma intreb de unde atata lumina… Cum poate inflori tandretea dintr-un suflet privat de iubire? I-am prins mainile mici si aspre in mainile mele moi. Copilul ma privea speriat, cu ochii lui mari, cu incapacitatea lui de a intreba si de a raspunde. Era desprins dintr-un tablou. Un tablou pe care-l pictasem eu insami cu ani in urma…

„Copilul si lupul”…

….

Mi-a fugit din brate dintr-o zvacnitura, s-a oprit langa pod si m-a privit zambind.

Mi s-a facut frig…imi furase esarfa de la gat si nici nu simtisem. O tinea triumfator deasupra apei si continua sa zambeasca. Ochii ii straluceau cu rautate. Cu rautate pura, cu bucurie pura. Mi-au inghetat mainile.

I-am intors spatele si am plecat spre masina, hotarata sa nu privesc in urma, sa nu-l strig, sa nu-i cer, sa nu-l cert…dar o sageata mi-a intors privirea. Statea pe pod, cu ochii mari si tristi, fara zambet, fara rautate, fara esarfa.

Curiozitatea ma tragea spre el ca pe un soarece pe mosor…imi cautam esarfa prin iarba, prin apa, privind spre el pe furis. Nu mai schita nici un gest. Avea chipul trist, incordat, si ochii goi. Lumina i s-a prelins pe obraji, rostogolindu-se in graba catre rau. I-am intins mana. Din nou.

….

Nu stiu cat timp am stat pe marginea podului, balansandu-ne picioarele deasupra apei, privind in jos si tacand. Intr-un tarziu, cand frigul imi anesteziase orice gand, undeva pe la apus…sau undeva pe la rasarit…, sub razele domoale si caldute, a scos esarfa mea din buzunar si mi-a prins-o peste guler. Avea ochii calzi. De unde imprumutase caldura???

-„Mi-e teama!” sopti incet.

„De ce?”

-„De tot!…mi-e teama de mine, de tine, de cei din jur. De gandul de maine, de gandul de azi, de clipa de ieri. De promisiuni si de drumuri, de vise…”

M-am ridicat, m-am scuturat si am privit spre cer in cautarea unui raspuns potrivit. Apoi am privit in jos, spre celalat capat de pod. Si am gasit doua cuvinte: „priveste cerul”…

-” La ce te uiti?”

„Nu stiu…”

-„Si atunci de ce te uiti?”

…..

Disparuse. „Am visat?…nu, uite…urme de pasi…ale mele? Nu, uite….vezi? Ce? Uita-te!”

M-am aplecat si am ridicat din locul in care statuse o mica floare din hartie. „Priveste cerul”…Si-a inceput sa ninga.

Am scos oglinda din geanta si m-am privit. Aveam ochii goi, dar plini de lacrimi. S-a spart in cadere.

………..

Am revenit la podul din poveste dupa un sir de ani, tinandu-mi copilul de manuta. Purtam aceeasi esarfa, si o rochita de vara. O pala de vant mi-a zburlit parul si, in fosnetul rochiei, mi s-a parut ca cineva ma striga.

-„Priveste cerul!!!”

L-am ridicat pe Vladut si am privit spre nori… Si cerul era gol. Si rasul lui umplea tot spatiul dintre noi.

……….

-„Ce isi doresc toti oamenii cand au o viata: inca o viata! Sa indrepte tot ce au gresit…”

Vlad si-a intins manutile spre el: „alege!”… Si, din pumnul drept, a aparut micuta floare de hartie.

-„Cat timp a trecut?”

„O viata intreaga!”

Si ochii mari ai lui Vlad erau plini de lumina si zambet. Si ata din mosor m-a facut sa ma intind spre naluca. Naluca avea obrajii calzi si radea incontinuu. Caninii ascutiti, ca de animalut salbatic m-au facut sa tresar. Mi-a prins mana: -„de ce te temi?”

„De ganduri, de lume, de ziua de ieri, de visul de azi, de ploaia de maine…”

Si am fugit strangandu-mi copilul in brate…

………

Azi dimineata Vlad m-a trezit tragand de patura: „-mamiiii, uita-te suuuuuuuuus…..”

„Sus?”

„uita-te pe ceeerrrrr…”

Si am deschis geamul…si rasul lor mi-a umplut inima de viata si zidul a inceput sa se dizolve intr-o cafea cu spuma…

 

Vanilla Sky

Titlu de film, pentru ca filmul asta m-a facut sa ma gandesc pentru prima oara la cat de fragila e viata, iubirea…si la cat de prosteasca e amanarea….

Si totusi, desi am fost cam singura din grup care a inteles ceva (mai mult) din film, nu m-am putut abtine sa nu aman.

Au trecut 10 ani. Fix zece de cand privirea mi s-a oprit pe o raza de soare, intr-o dimineata devreme, intr-o seara tarzie…cred ca m-am indragostit instant…ma impresionase de pe la inceputul serii. Paharul de sampanie varsat pe covor, zambetul, rabdarea, nebunia, chipul senin…

Nu imi doream decat sa traiesc, sa fiu vie, sa ma bucur de el, de viata, de primavara. Eram fericiti, nebuni, liberi printre cursuri, examinari si explicatii pentru parinti. Traiam un vis presarat cu ciocolata, surprize, capsuni si soare. Nu m-am gandit ca l-as putea pierde…nu m-am gandit ca timpul nostru infinit va fi limitat. Eram tineri si frumosi.

Si la orice intrebare despre sentimentele lui pentru mine incepeam acel joc cu „iti spun dupa”…”dupa ce?”…”dupa!”…

Mi-a spus de ziua mea, printr-un buchet mai mare ca mine. Apoi prin viu grai, in parc, pe-o banca…l-am pus sa repete, mai tare, mai tare si mai tareeeee…tot universul era al meu, iar soarele la asfintit facea ca cerul sa para desprins dintr-o poveste, desprins dintr-un film.

Omul meu drag imi curgea prin vene, imi dansa pe neuroni, imi facea fiecare por sa vibreze. Si nu i-am spus! Nu in cuvinte. Nu i-am cerut sa uite de sine in bratele mele, nu i-am cerut nici o promisiune, nu i-am insirat in versuri sau proza toate trairile si povestile. Nu i-am cerut decat bani atunci cand mi s-a furat telefonul. Mi-as fi dorit sa nu o fac, dar nu aveam alta solutie…

A mai durat o luna, cam cat programul de la facultate…apoi iubirea lui „s-a topit” de pe o zi pe alta. In timp ce eu fierbeam. (Povestea e mai lunga, dar e o alta poveste 🙂 )

„Amanarea placerii”…amanarea…ce prostie!

…..

Voi spune povestea asta in mii de feluri si de mii de ori, pana cand voi invata EU,  si vom invata NOI, si veti invata VOI, sa nu mai aman, sa nu mai amanam, sa nu mai amanati!

…..

Cate nopti am plans „dupa” el???

Cat i-am scris „dupa”? (doar vreo 3 carti…)

…..

Daca m-a iubit? Da! Poate prea putin, poate prea mult…

Mi-ar fi placut sa stiu, sa imi spuna intreaga poveste.

Atunci, nu „dupa”…

…..

O iubesti? Spune-i acum!

Il placi? Vorbeste cu el!

Ai o problema? Discuta!

…..

Teama de trecut, de prezent, de viitor, de greseli, de viata, ne transforma in umbre. In loc sa traim, gandim.

…..

Primavara isi asterne incet peste noi cerul de vanilie…cat vom mai astepta? Pana va fi prea tarziu???

Seara

Seara vreau sa scriu…

Sa scriu despre ce?

Ce povesti sa-ti insir, ce ganduri sa-ti impartasesc, ce povesti sa iti spun?

Am un sac de povesti marunte, un dulap de povesti frumoase, o agenda cu schite scurte, un roman pe birou si un basm sub pleoape.

……….

As vrea sa iti spun despre…despre ghiocei! Iti amintesti batrana care mi i-a dat? Imi amintea de bunica mea. Bunica ma ruga mereu sa nu uit ce imi spune ea, pentru ca ea era foarte batrana si traise mult. Si multe!

Nu imi amintesc niciodata ce imi spunea bunica…imi amintesc doar ca ma ruga sa nu uit.

……….

As vrea sa iti povestesc despre visele mele, dar ma tem ca vei rade…

As vrea sa spun povesti din viitor, pentru a lasa trecutul in trecut. As vrea sa-ti povestesc intamplari din prezent, dar prezentul e doar o lingurita de cafea intr-o cana cu lapte.

Bunica imi povestea in fiecare seara povestile pe care eu i le citeam in timpul zilei. Uneori ascultam povesti de pe disc, alteori ascundeam discurile de furia celui ce cauta sticle de vin.

………

Te temi ca nu am puterea lui Drew Barrymore in „Ever after”…te temi ca-mi pun in spate mai mult decat pot duce…ma faci sa rad!

M-am ridicat din patul de spital, in ajun de Craciun, si-am batut la pas toate pietele din oras, in cautarea Bradului Meu. Bradul Meu e acel copac special…putin stramb, sau poate perfect…inalt, sau poate scund, de un verde argintiu, cu o coroana bogata, acel brad de un farmec aparte, ascuns de ochii dispretuitori ai celor ce ies la cumparaturi cu sublerul in palma.

Am plans, am ras, mi-am promis sa nu ma mai intorc in spital si nu m-am mai intors. Detestam acel pat pe al carei tablie fusese scrijelit: „te vei intoarce”…

……..

Seara, in patul meu tare, ma gandesc la povesti.

Copil fiind, incercam sa adorm in mijlocul rafalei de cuvinte „placute” ce imi traversa casa. Evadam in povestile mele, acolo unde aveam super-puteri, acolo unde eu eram regina tuturor.

Copiii rai, profesorii ahtihiati dupa plocoane, invidia, lipsurile, singuratatea, se evaporau toate in bratele mamei lui Sailor Moon…

Acolo fug si acum, in gradina bunicii, sub nucul matusii, pe banca mea, in bratele acelui personaj suav din desene…o vad in rochia ei lunga si alba, cu parul lung si alb prins in doua cozi lungi, cu obrazul tanar si cu ochii mari, plini de duiosie.

Si, inainte de ea, a fost Alisea. Si…Belle…si…Arabella.

………

Aveam un „inel fermecat”. Il mai am si acum, desi in loc de plastic e aur, si in loc de sticla rosie e un diamant mic si clar…

Credeam ca pot rasturna lumea. Credeam ca pot indrepta tot raul din lume.

Nu mai cred…dar mai sper!

……….

„Speranta e cel mai bun medic pe care il cunosc”. Acestea au fost ani in sir, singurele mele medicamente: speranta, visul si povestea.

Privind de sus, nu vei putea sa intelegi!

……….

„Povestea de seara”…

Voi scrie o poveste frumoasa, pe care le-o voi spune copiilor mei la culcare.

Aceeasi poveste, in fiecare zi la fel, in fiecare zi diferita…si voi inchide gradina cu nuc, inlocuind fictiunea cu stralucirea reala si calda a ochilor mari, de copil.

……….

Si in povestea asta va fi loc si pentru mine!

 

 

 

 

Livada cu ciresi

Mi-am amenajat sus, pe un colt de vis plapand, o livada cu ciresi. I-am aliniat in fata unei casute cu perdelute de culoarea nisipului si draperii groase, de culoarea marii…

Perdeaua de la birou tremura incet, lasand sa intre in camera un parfum suav de primavara. Nu mai pot scrie…mintea imi zboara afara, printre copaci, pe alei…trec pe sub petalele care cad si ajung in gradina cu narcise.

In stanga, aproape de gard, e nucul batran cu bancuta mica si veche. Acoperita cu o patura mare si groasa. Pe patura, Azorel, un nume mic pentru un caine mare, viseaza miscandu-si incet urechiusele.

Il mangai si merg mai departe pe micile alei taiate intre ronduri de trandafiri. In spate de tot sunt castanii. Apoi brazii. In dreapta, cativa tei tineri, un foisor si un gratar. Pe sub brazi curge apa, limpede si rece, si imi aud copiii razand si alergand prin apa.

Un iepuras mi-a taiat drumul. Doi! Fug dupa el si ma impiedic. Am cazut si micii dracusori se uita si rad. Cand ma ridic, am fusta plina de flori.

In foisor, am mica biblioteca de vara. Un sal alb si o tava cu dulciuri si cafea.

Deschid volumul de pe masa. O floare presata si o poza mica imi cad pe genunchi. Zambesc.

Ma intind spre cafea si vad o scrisoare. O simpla foaie alba cu o fatza vesela. Rad zgomotos si ma trezesc cu micii nazdravani sprijiniti de stalpii de lemn, cu ochii lor mari atintiti la foaia pe care inca o mai tin in mana, desculti si uzi, frumosi si senini.

In dulapiorul bibliotecii ascund mereu hainute si papucei curati, un pieptan si doua prosopele. Imi scot cateva flori din par si ii impletesc doua codite. Rade cu dintisorii ei mici si dragalasi si fuge spre casa. Langa mine, tacut si concentrat, micul terorist studiaza poza, apoi floarea, apoi foaia de pe masuta: „o fatza vesela???”

Zambesc din nou. Rad. Il sarut pe frunte si il trimit la joaca. Se opreste, se sprijina de stalpul foisorului si se incrunta.

„O fatza senina!”

Se lumineaza si fuge. Si raman sa citesc, in parfum de gradina, in parfum de vis, in fatza unei masute mici si vechi, aproape de o casuta cu perdelute de culoarea nisipului, cu draperii de culoarea marii, inconjurata de o livada cu ciresi…