Pierdem timpul

Ma trezesc in fiecare dimineata cu ideea ca pierd timp daca dorm.

Pierd din timpul de munca, pierd din timpul de relaxare, pierd timpul visand in loc sa traiesc…

….

De unde toata nebunia asta cu pierdutul timpului???

Pentru ca AZI trebuie sa termin un tablou?

Pentru ca maine trebuie sa predau o lucrare?

Pentru ca joi va trebui sa fac ordine in casa???

Si cand termin? Apare alt tablou, alta lucrare, alt strat de praf, alt teanc de haine de spalat, alt teanc de facturi de platit, alt…STAI!…alt om de vazut…

….

Muncim in loc sa iubim, caci de iubit vom avea timp mai tarziu…si in fond, ce atata batut de apa in piua cu iubirea asta? O simpla (well, nu chiar atat de, dupa parerea mea, dar..meh…) reactie chimica! O pierdere de timp! O piedica pe scara spre succes in afaceri, factorul X in relatia cu familia, o slabiciune, ceva caracteristic oamenilor slabi. I U B I R E A, iubirea….nu e pentru cei de sus, iubirea e a muritorilor de rand…si cine naiba ar mai vrea sa fie MURITOR…de rand

Iubirea nu tine de cald, nici de foame…nici de sete….(ba da, poate de sete…de sete de viata, dar viata nu e pentru cei ce muncesc…viata e un lux pe care banii nu il pot cumpara, viata e ceea ce se intampla in jur in timp ce suntem prea ocupati sa ne gandim la viata buna de dupa

Cum sa pierzi timp strangand in brate femeia iubita? Cum sa pierzi timp privind un film in timp ce el iti doarme in brate? Cum sa pierzi timp dimineata cu vorbe dulci si sarutari?

Banul vine muncind. Muncind aliniat, mecanic, dar cu o imensa placere. Muncim cu drag si spor, sictir si sete de viata, dar n-avem timp de stat, de imbatat cu apa rece  a unui basm posibil.. Muncim…

…..

Uitam ca tineretea, iubirea, oamenii, toate acestea trec. Se ofilesc, dispar, raman in urma.

Pierdem timpul gandind, crezand ca un drum gresit ne va face sa pierdem mai mult timp pretios decat acel scurt….mileniu de tocare a problemei…. A ne gandi e o treaba, a ne fi frica de decizii, e o cu totul alta!

Pierdem timpul plangand, in loc sa ne adunam si sa mergem mai departe. Pierdem timpul judecand, in loc sa intelegem si sa ne vedem de borsul de pe propria plita. Pierdem timpul inventand probleme, in loc sa le rezolvam pe cele reale.

Stiu! Si eu pierd timp..scriind, visand (si da, visez mai mult decat traiesc, scriind in gand, traind in vis, visand ca traiesc). Pierd timp spunandu-va voua sa nu mai pierdeti timpul, sa le spuneti celor dragi ca va sunt dragi, sa le oferiti caldura voastra celor ce o asteapta, sa luati decizii, sa invingeti teama, sa va traiti viata, sa nu considerati ca viata este eterna si timpul este o bucla!

Momentele pierdute nu se mai intorc, lacrimile curse nu fac privirea mai clara si obrazul mai fin, iar cei lasati in urma raman de cele mai multe ori in trecut!

Uitam, uitam ca scopul nostru in viata e altul. Uitam, IGNORAM…pana cand, singuri si tristi, cazuti in genunchi la capatul iernii, privim in urma.

Cu totii am vrea ca timpul sa fie elastic. Ba nu! sa fie o cheie. O cheie prinsa de gat. Sub un cap bine infipt intre umeri…

SA NU IL MAI PIERDEM!

Anunțuri

Suflete reci

N-a inteles nici acum, privind in urma, cum a putut sa o tina in brate si sa o vada plangand..

Iar ea….de unde atata tarie intr-o femeie atat de slaba? A ramas in picioare, in camasa de noapte lunga si alba, ca o statuie stramba, cioplita pe intuneric, cu toata noaptea in suflet si cu un gand intepenit in gatul firav.

O statuie stramba, teapana si rece, cu doua rauri calde curgandu-i pe obraji..ochii ei negri umpleau camera de intrebari fara raspuns, cu mana lui mangaindu-i soldul, repetitiv, mecanic si oarecum duios,

Isi dorea sa cada, sa sa sfarame si sa se prabuseasca in propria fiinta, sa nu ramana nimic, decat un pumn de praf…jos, undeva departe, atat de departe incat nici prin prabusire nu putea sa ajunga, statea Otto, catelul mic si cuminte, cu fata lui de mosneag intelept si cu urechile lui mici si ascutite. Otto parea sa doarma, ea ramasese atarnata intr-un colt de camasa, inclinata spre stanga, cu dreptul in aer. Mainile lui inghetasera pe mijlocul ei, intr-o cuprindere dubla, asemeni unor cercuri ce tin butoiul gramada…privirea lui, ramasa fixata intr-un punct indepartat al mintii ei absente, cuvintele lui lipsa, cuvintele lui reci, frigul din casa, lemnul uitat langa foc, podeaua rece, tavanul prea inalt si sticla rasturnata pareau a fi din povesti diferite. cate un plan pentru fiecare piesa. cate o poveste pentru fiecare plan. Si un catel mic si absent tragand de coltul de camasa pe care atipise.

….

Nu stiu cat a trecut…secunde, minute, ore, poate ca i-a dat drumul instant, poate ca or fi si acum acolo, tinandu-se in brate, intr-un echilibru ciudat, dupa o lege a fizicii cunoscuta doar de ei…nu stiu decat durerea ce a trecut prin pereti, prin ferestre, privirea mirata a copilului ce s-a ivit in usa, lasand o raza de lumina sa treaca printre ei, si…si tacerea.

….

O armura. Un soldat, o lupta pierduta. Lupta cu dusmanul din oglinda. Oglinda in care pe ea o vedea din portelan. Mana ei, cu degetele miscandu-se aproape imperceptibil in parul lui. Se misca? I se pare?

Isi dorea sa o vada altfel. Senina. Dar provocase furtuna. Se uita in suflet, cautand cuvinte. Uitase sertarul, eticheta, dosarul. Nu reusea nica se le gaseasca, nici sa le lege, nici sa le puna in miscare. I se roteau in privire, urmarite de ochii ei negri si goi. Vroia sa o tina, vroia sa ii dea drumul, vroia sa o vada disparand, se temea sa ramana cu bratele goale…daca ar fi strans-o mai tare, ar fi strivit-o. Ar fi strivit-o de coastele lui pana ii trecea prin piele, pana o topea in carnea lui, sa nu o lase sa plece, sa nu o cheme sa vina, sa fie a lui, fara sa fie prezenta, sa o poata iubi, fara sa o vada, sa o poata simti, fara sa-i simta bratele sufocante inclestate pe gat… Si cainele pe care il simtea la picioare, fixandu-i camasa intr-un punct, cainele care o impiedica sa i se prabuseasca in brate. Si ceasul, bataile, zarva de sus, copilul din usa…

….

Amandoi ii priveam nauciti prin fereastra, cu mainile incalcite intr-o teama de a pierde. Copilul si raza de lumina ne-au facut sa ne privim, ca treziti din poveste. Ne-am aplecat, sa nu fim vazuti, si am plecat.

Am stat alaturi toata noaptea, cu ochii in tavan, fara somn, fara cuvinte, fara vreun gand coerent.

…………

Ea se numea Elena, El se numea Robert. Un timp au fost fericiti. Apoi, apoi…nu stiu…nu stim…nu am aflat nimic. In dimineata urmatoare in casa ramasese Otto. Otto, vreo doua carti, o sticla de vin rasturnata, un semineu gol, o camasa de noapte lunga si alba, cateva petale de trandafir, mult praf si un pachet de foi legate cu un snur albastru.

Au disparut de parca n-ar fi existat vreodata.

Ian, el  nu mai intelegea nimic. Eu? Eu nici atat!

„Bai, si-o tinea in brate, si ea plangea, cu cainele asta prost la picioare…”