Pam

nu, nu vine de la „pam-pam”, nu e cronica carco, nu e.

e doar un om care ma crede normala.

well, amuzant!

pam e o tipa frumoasa si desteapta, autoritara si blanda. seamana pe undeva cu iepuru…

draga mea, daca citesti blogul asta cap coada, ori intelegi si razi, ori ma intrebi si iti raspund sumar.

Ian are dreptate cu o faza: filtrez totul prin propria sita, imi amintesc in ordinea mainii si scriu in ordinea cartilor.

nu te supara, dar aveam nevoie sa te includ in povesti.

alex…nu mai e prin zona…e mai greu.

si daca imi era drag ca ceara fierbinte cainele lui ian, cand il vedeam in reprize, acu ca mi-a refugiat motanul pe dulap, mi-e drag ca bufnita….

imi place sa imi bag mainile pan la coate in jocul asta de cuvinte si sa amestec… si ma roade rauuuu de tot sa vorbesc „incorect” (a se citi postul de mai jos)…

draga mea, dupa cum spune iepuru meu pufos:

„tu esti normala numa cand bei”-silva bruna sau cola-fara-alcool – important e sa ” ma imbat” cu ceva.

cu soare, cu cuvinte (bleah, ce haios suna), cu povesti…

lumea mea e complicata, colorata rau de tot si a naibii de bruna!

welcome to TERESA; have fun!

 

 

nebuni

factorul declansator al nebuniei unui om poate fi orice chichita, oricat de neaisemnata.

sunt multe stadii ale nebuniei.

si multi nebuni…

unii isi pierd incet, incet memoria;

altii devin agresivi;

unii se inchid in lumea lor interioara;

altii isi construiesc realitati paralele;

unii isi fac rau lor;

altii le fac rau altora…

care sunt inofensivi?

parola mea e data la care a murit nicky. daca nu as avea-o ca parola, as uita-o…

si totusi factorul declansator al nebuniei mele a fost moartea lui. sau poate moartea bunicii. sau poate a primului tata.

imi e teama ca nu voi afla niciodata!

nu stiu nici macar daca cel care a murit a fost nic sau ian.

doar eu si mama lor ii puteam deosebi.

mamele sunt subiective, preferatul ei era fiul perfect, ar fi logic sa isi doreasca sa fi murit celalalt…

eu…eu pluteam undeva intre realitate si fantezie, intre iubirea fata de nic si atractia fata de ian.

si eu sunt subiectiva.

ian….e singurul care stie adevarul…

fiecare frate traia de fapt 2 vieti…daca ar fi trait amandoi 100 de ani ar fi ajuns pe la jumatatea vietii sa se intrebe care-i care….

 

partea gandicioasa a teoriei mele imi sugereaza faptul ca se pot face teste pentru a determina cine e barbatul pe care il iubesc in prezent, dar partea realista stie ca tatal lor nici nu vrea sa auda de asta…

pentru toata lumea, ian e barbatul perfect care merita!

iepuru zice ca-s nebuna.

eu cred ca de-abia acum imi revin, incerc sa ies din fantezia in care mi-am inchis viata si sa vad realitatea. dar imi e teama!

realitatea ma sperie.

o sa inchid compu, o sa imi trag patura peste urechi si o sa adorm la loc.

poate ca acum visez, ca nic traieste, ca alex si cu mine traim inca in casa parintilor, ca afacerea noastra nici nu exista inca si ca masina mea nu zace botita intr-un atelier auto….

ma intreb care din noi toti e mai nebun:

iepuru- pt ca ne crede intregi, eu- pentru ca ii cred (pe toti) nebuni, ian- pentru ca se crede unic, alex- pentru ca se crede matur sau motanul meu care ma priveste tamp in ce-si linge tacticos o labutza….?

 

alex si motanul

asta vroiam sa scriu aseara, in timp ce incercam sa dorm.

ma intrebam unde e „floffy”, motanul nostru grasunel, blanos si dichisit.

alex ii lasa mereu geamul deschis la bucatarie, in caz ca se intoarce din turul balcoanelor…

in timp ce incercam sa adorm, simteam ca imi lipseste caldura lui, ca am prea mult loc in pat, ca nu e nimic mare si greu care sa ma impiedice sa imi trag plapuma mai aproape in noptile friguroase.

de obicel, pufosul se cuibareste pe genunchii mei, plutind de lene, in timp ce eu citesc…ii ia de fapt locul lui alex, imediat ce el se ridica si pleaca sa isi continue meditatia in camera lui.

alex e cam la fel de lenes ca motanul, numai ca sta noaptea pe acasa, si in loc sa miaune pe sub vreun geam de fatuca zbuciumata, ma miorlaie pe mine de dimineata pana seara…

e ora 1. floffy nu s-a intors. ma enervez si ii inchid geamul de la bucatarie.

pe la 3, ma trezesc niste pasi tupilati in biblioteca:

-de unde-mi veniti, baieti, la ora asta???

alex, in papuci de casa, cu animalu in brate, tinandu-l de aripi, ca pe-o gaina jumulita si plina de scaieti, ma priveste buimac:

„am fost la fetite!”

povestea celor 21 de trandafiri -partea 1

aseara am adormit pe bratul motanului meu puricos, dupa ce am epuizat programele tv si vreo 3-4 albume cu poze din „tinerete”.

printre poze, ascunsa in coperta, am regasit imaginea celor 21 de trandafiri. balconul mamei arata putin diferit dupa atatia ani, buchetul nu mai este de mult in borcanul lui, dar poza pare facuta ieri.

„arati la fel aproape in toate pozele! 17, 19, 21, nu fac diferenta intre poze…”

„hmmm…..uite aici seman mai mult cu MINE…”

„cat a durat pana s-a uscat buchetul?”

„nu mai stiu…vreo 7-8 zile, poate mai mult… i-am dus prietenei mele  la facultate cate un fir ce vreo 2 ori…apoi…”

si aici m-am oprit brusc. pentru ca „apoi” i-am dus un boboc celui ce mi-l pusese in brate, atunci, demult, de ziua mea, cand m-am simtit ca de pe alta planeta. si El a pus bobocul pe birou, uitandu-l acolo. peste cateva zile, l-am vazut intr-un bol cu apa, plutind, pierdut in spatiu:

<tu l-ai pus?>

<nu! menajera…>

povestea trandafirilor a inceput in acel an cu vreo 2 luni inainte, intr-o zi in care acel El mi-a promis ca imi va umple bratele de flori: trandafiri si narcise.

mi-a ramas dator cu jumatate…

si cand a aparut, dinspre strada, cu buchetul in brate, parea un copil care cara in brate toata averea lui…buchetul avea cam un metru lungime, iar el era micut.

mi-ar fi placut atunci sa imi prind buchetul in par si sa ma plimb cu el prin oras, sa vada lumea ce fericire daduse peste mine… dar l-am dus in casa, in timp ce pe baiat l-am lasat jos…pentru ca nu aveam unde sa il primesc, nu aveam cu ce sa il servesc de ziua mea.

poate ca ar fi fost de ajuns sa il invit si apa i s-ar fi parut sampanie, iar painea facuta de mama prajitura, dar n-am avut curaj.

am mers de aiurea prin oras, ne-am asezat in parc, pe o banca, si mi-a spus.

eram fericita!

l-am intrebat ce altceva am putea face in seara respectiva (era o zi de miercuri).

<pai…asteptam sa plece tata si mergem la mine…>

mi-a povestit cum a scos bani pe furis si a plecat „la cineva in vizita”, adica la florarie, uitandu-se inapoi sa nu fie urmarit. apoi s-a plimbat cu buchetul in mana pana in fata blocului meu, in timp ce fetele isi dadeau coate si baietii isi scrasneau dintii.

l-a sunat pe vestitul si mult-prea-temutul-TATA: <sunt inca la prietenul meu…tu ai plecat sau ma astepti acasa???>

am rasuflat usurati si am izbucnit in ras. plecase.

cred ca am ajuns pe la vreo 8 si ceva. si pe la 12.30 (00.30) m-a sunat mama. era tarziu. tarziu si pentru planurile noastre…

si am ajuns la mine in pat, singura, gandindu-ma la el si la capsunile pe care mi le strecurase in „pachetul de examen” pe care mi-l adusese dimineata la facultate…

capsunile mi s-au imprastiat pe blugi cand am deschis cu nerabdare cutia transparenta, dar trandafirii au ramas… uscati, intr-o cutie de plastic, de unde au fost mutati mai tarziu intr-o cutie de bomboane in forma de inimioara.

cutia de bomboane e de la motanul meu, pe bratul caruia am adormit tarziu…