Cica

Cica eu vreau sa imi lansez cartea… (poate „la apa” ca in librarii nu am tupeu)…

Cica eu vreau sa scriu necenzurat, dar imi e frica de prieteni, ca puricului de aghiazma…

Cica eu vreau sa fac putin din fiecare lucru care-mi place, dar sfarsesc nefacand nimic toata ziua…

Nu puteam sa ma nasc si eu normal(a), ca toti oamenii, sa fiu calauzita in viata de o singura mare si uimitoare pasiune, care sa imi ocupe tot timpul liber, sa imi consume toata energia si sa ma faca sa simt ca am realizat ceva?

Cica sunt o femeie cu de toate: casa, masa, nevast * si copil. Cica am realizat pana la 30 de ani ce altii nu reusesc nici pana la 40…iar altii nici pana la 20…

Cica am avut o afacere. Cica sunt spirit liber. Cica scriu…

P.S. si da, sunt si fericita stapana a unei perechi minunate de motan lenes-caine turbat :))…

Ma simt goala, ca o coaja de portocala fara miez. ca o pereche de cercei facuta in tehnica Quilling…frumos colorata, aparent rezistenta, invidiata de cei care botesc hartia intre degete fara vreun rezultat…dar atat de fragila in contact cu apa…

Cica ar trebui sa ascund unele postari, sa nu…ca sa nu….ca sa nu le citeasca…dar, nu pot. Le-am scos din mine, din mintea mea creata si nu pot sa le dau ignore. Deci sunt libera…

Dar ma macina intrebarea, indoiala, teama ca ma certi. Tu!

Nu mi-am publicat aberatiile, nici nu le-am terminat de insirat pe hartia virtuala. Nu mai cant de mult la chitara. Am uitat cum e sa am unghiile scurte si cu ghearele mele „de doamna” nu pot sa fac nimic.

Cand vreau sa scriu, ma opresc sa vizionez videoclipul…desi il stiu pe de rost…acvariul…plaja, copiii, batranul…nisipul…

Incep sa scriu si apoi plange Vlad; il culc pe Vlad si incepe motanul. Il inchid pe hol…si ma suna mama…Se trezeste copilul si trebuie sa stau cu el, sa ma joc, sa fiu vesela, sa ii spun povesti…apoi vreau sa imi notez povestile…dar in brate imi doarme fiul si pe taste motanul. Blana ma-sii de matza! Am blana in toata casa si cand nu incerc sa scriu, aspir, matur, scutur. Teoretic am menajera. Practic n-o chem decat atunci cand nu sunt plictisita.

Obisnuiam sa am o mica afacere. Imi ocupa mult timp si imi consuma energia. Mancam in nestire si eram vesnic  supla. Acum am un dulap de haine stramte si frigiderul plin.

Cica absenta lui Ian imi ofera timp pentru mine. Cica pe Alex nu l-am vazut de secole.

Cica am vrut sa intru pe blog sa sterg…sa ascund…

Cica o sa imi treaca!

––––––––-

*Nevast = tipul de barbat care considera ca rolul lui in familie se limiteaza la a da buna ziua, un sarut pe frunte si cardul pe mana nevestei. Daca nu e nervos/obosit/ocupat sau stresat sta juma de ora cu baietelul si 4 pe computer. Cand e relaxat, vesel si odihnit sta 5 minute cu mine, 10 cu Vlad si 7 ore pe computer…

Considera ca lucrurile se repara singure (inclusiv relatiile dintre oameni), ca viata  se limiteaza la ceea ce avem in jur si ca tineretea e vesnica.

CICA!

 

Anunțuri

La naiba, te iubesc!

Stiu, Nicky, m-ai certa daca ai putea pentru ca spun asta…

Nicky tinea foarte mult la exprimare.

Si nu a recunoscut niciodata ca mi-a spus ca ma iubeste, desi mai mult decat a spus-o, a scris-o…

Mi-a scris cuvintele astea pe un zid…”numele prostilor pe toate gardurile”.

Am vazut un film. (evident ca astea imi declanseaza intotdeauna reactii nostalgice tratabile partial prin scris) si am revenit la ideea mea cu „libera exprimare”.

Libertatea sentimentilor se traduce in multe feluri, poate rani libertatea altuia, poate deveni povara unora, te poate pune in posturi ciudate, te poate bulversa si iti poate da peste cap tot sistemul de valori.

DAR, si accentuez cuvantul pentru a-i sublinia importanta, toate ocaziile ratate se razbuna!

Viata e o entitate cu un ciudat simt al umorului, cu o oarecare doza de sadism. viata e un fel de zana care se joaca, inocenta, cu idealurile si limitarile noastre.

ea trece printre noi cu rochia ei stravezie de nori si stele si zambeste a soare in fiecare dimineata, dar ne rastoarna in fuga ei si ne uita printr-o vagauna intunecata in care zambetele ei calde ajung reci si gri.

Da, cred ca albastrul meu iubit a devenit gri. port gri, scriu gri, sunt gri.

Daca adevarul ne elibereaza, de ce nu fugi la ea sa ii spui?

De ce nu incetezi sa te joci cu tipa de la etajul 5 si sa te duci direct sa ii propui o cafea?

(de care vrei…ai sanse egale sa o primesti in pat sau intre ochi).

De ce nu te duci la parinti sa le spui ca dupa atatia ani, totusi i-ai iertat?

Renuntarea la bucuriile noastre vinovate ne condamna la nefericire. mai mult sau mai putin partiala.

„daca tu tipi in mijlocul strazii pentru ca nu e decat nefericitul ala de paznic prin zona sa te auda, eu de ce nu pot sa strig cat ma tin muschii <in puii mei>?” (varianta soft)

intelepciunea celor batrani si piosi spune ca pentru a scapa de tentatii tre sa le ignori. intelepciunea vietii traita cu toata inima iti spune ca pentru a scapa de tentatii trebuie sa le cedezi.

barierele sunt sociale, lingvistice, rasiale, politice, omenesti valabile.

Nu toate lucrurile care iti sunt permise iti sunt si folositoare.

DAR nu toate lucrurile folositoare iti sunt permise.

Ai fi putut alerga dupa acel maxi-taxi, ai fi putut trimite un sms, ai fi putut sa strigi.

Dar vocea te-a parasit, minutele se terminasera demult, iar picioarele te lasa de cate ori ai nevoie de ele mai mult…

„ai 30 de ani, nu te mai purta ca un copil!”

De ce?

Depresiile apar atunci cand iti lipseste credinta. Cand incetezi sa mai crezi in tine, cand crezi ca nu mai meriti nimic, cand totul e gri si primavara ploua si vara ninge cu nici o asteptare, cand anii trec de parca ieri ar fi azi si cand traiestin intr-un timp fara prezent, cu amintiri din viitor si vise din trecut.

Iepurul meu a rupt bariera. A citit ce trebuie, cand trebuie.

Eu insa uit si sa scriu….

Alex ma viziteaza numai cand moare de foame.

Parintii ma suna doar ca sa intrebe de alex.

Ian…

LA NAIBA,TE IUBESC!

…i-a strigat ea, si autobuzul s-a oprit, el a coborat, a imbratisat-o, a sarutat-o pe frunte, si, tinandu-i capul intre palme, i-a privit ochii mari si i-a spus: Trebuie!

Nu, in film nu era asa…

nu in filmul de azi.

in filmul meu preferat („love me if you dare”). Iubesc filmul ala!

Am iubit-o si pe ea, pana sa ii puna el stapanire pe viata. nu a fost niciodata perfecta, dar el a izolat-o cumva de lume. am vrut sa ii daruiesc ceva, dar nu am gasit nimic sa imi placa. pentru ca mie nu imi prea place nimic.

sunt spaima vanzatoarelor, a agentiilor de turism si a babelor avioniste.

Am mai vazut un film. cu un nume de fata. am uitat care. se vroia ceva de epoca, filmat ca o piesa de teatru, intr-un singur decor, despre o singura noapte. noapte in care o ea, ducesa sau ceva, se juca in gradina cu sentimentul unui el valet sau ceva, care o ameteste bine din cuvinte, apoi o „apara” printre rafturile din bucatarie de cuvintele rautacioase ale (tuturor) servitorilor ei beti si i-o impinge bine pana cand fata se inamoreaza imbadubitabil de individ.

dupa care incepe tragedia. sau drama

whatever…

descopera ratatul din el, „fata buna” din ea. decid sa fuga. ii surprinde amanta oficiala. bucatareasa sefa. se milogeste. fata ia banii lu taica-su care dioarme. undeva „sus”. nenea o convinge sa ia brigeagul. tatal se trezeste si il cheama. in curte curge un izvor rosiatic. valetul urca la duce cu micul dejun. di end!

tampit, dar eficient!

ma uit la sirul de poze cu care mi-am tapetat peretele biroului. incepe cu tinerete si se termina cu pescarusi.

2 maimute paroase se uita la mine crucis in timp ce un portret facut de mine lui ian sta intr-o rama.

Beau un amestec de ganduri ciudate si taste sarite, cu priviri aruncate peste si monitoare vechi, cu aroma de migdale in crema si flori parfumate, venita dintr-un pachet de carti, uitat pe un colt de covor patat de sampanie…

El a trecut pe langa ea in viteza vietii, nereusind sa prinda mana intinsa, in timp ce ea, ramasa uluita in urma calului gri, isi scutura noroiul de pe rochie oftand:

„La naiba,…te iubesc!

sa asculti

sa ascultam, dragi copii, cu totii.

sa ascultam cum ideea de destin dispare in liberul arbitru.

sa fim liberi…

„pentru fiecare moment exista o singura alegere….iar rasplata e pe masura…”

„a sti sa asculti e o virtute”

„viata e scurta”….

asa-i!

trece. si trece prin noi.

dar nu ia amintirile, regretele, deciziile gresite.

sa ascult…o sa incerc.

ah!…daca oamenii s-ar fi nascut invatati!

ce asteptari sa ai de la o adolescenta de 16 ani?

ce stia ea atunci?

stia cat se va gandi la el?

stia ca nu il va asculta niciodata?

sau ca el nu ii va spune niciodata ceea ce ea inca mai astepta sa auda???

„voi vorbi despre ceea ce inseamna sa fii cu adevarat liber”…

am vrut sa scriu postul asta inainte ca ea sa te asculte, pentru a ma citi intai pe mine.

a fi liber, inseamna in opinia mea a te elibera de povara ce o porti mereu dupa tine.

poti sa te rogi cat vrei, poti sa iubesti cati/cate vrei, poti sa te ascunzi la infinit, dar nu poti nega povara ce o porti mereu cu tine.

adevarul, mai devreme sau mai tarziu, te elibereaza.

nu toate adevarurile pot fi strigate in gura mare pe strada.

nu poti spune deschis oricui, povestea ta.

nu te poti astepta ca ei sa inteleaga.

dar stii mereu ca acel „el” sau „ea” va sti sa citeasca printre randuri.

asemeni unui puzzle complicat, care trebuie intors pe dos, reconstruit dupa pattern-ul de pe spate, pentru a fi mai apoi intors si citit pe fata…

dar asemenea puzzle-uri nu se mai fabrica inca din vremea tineretii mele…

prima mea tinerete…

sa asculti e o virtute, dragul meu prieten, draga mea prietena….

va cunosc pe amandoi, ca pe 2 carti deschise, citesc din voi intercalat, prin randuri, va ghicesc povestea, nesigurantele si parerile de rau….dar EU, de AICI, din POZITIA MEA ACTUALA, nu am ce va face!….

teama de virtuti pierdute o am de mult….

cam tot de pe vremea in care mi-am pierdut libertatea…

eu scriu, tu vorbesti, ea jura sa asculte…

camp cu flori

aseara, de fapt azi-dimineata am visat ca eram in mijlocul unui camp de narcise-florile mele preferate- si ca erau toate ale mele.

era un camp fara limite si am avut libertatea de a culege un buchet cat mine de mare…

ma ameteau cu aroma lor proaspata si vroiam sa raman acolo, sa imi fac un culcus printre ele.

imediat ce am lasat buchetul cules jos, cu gandul de-al transforma mai tarziu intr-o saltea pentru visele mele, mi-a sunat ceasul…

si m-am dus instinctiv in balcon, spre ghivecele mele prafuite in care cateva frunzulite firave se chinuie sa cheme bobocii la soare.

narcisele nu cresc in ghiveci, narcisele infloresc numai in libertate!

sunt florile mele preferate…