vlad

pe fiu-miu il cheama vlad. Vladislav mai precis.

o sa ma urasca pentru asta cu siguranta atunci cand va mai creste. ian ma uraste deja.

dar ian ma uraste oricum.

vlad e mic, rozaliu, zambeste des, pare fericit, are ochii mari si negri si un ciuf de par negrut. e viata mea!

imi e dor de el cand scriu si nu il tin in brate, dar asta e tot ce scriu despre el.

mi-au spus ca a murit tata….

candva, nu la mult timp dupa accident, am vrut sa il caut pe tata. pe tatal meu, nu pe-al lui alex. imi era dor de el, vroiam sa il vad, sa-i vorbesc.

nicki stia ca imi doream sa il vad. ian nu.

nu stiam cum sa ii povestesc. ce puteam sa ii spun? nici eu nu stiam prea bine de ce plecase, de ce a incetat sa ne mai scrie, de ce nu a mai aparut prin nici o gara.

„tatal tau era un om bun, fuma ca un turc, dar era un om bun…” asta imi spuneau.

imi aminteam de peronul ultimei gari si de ultima lacrima a mamei…a fost, sau doar mi s-a parut mie?

ma dusesem sa imi cumpar o revista si totul a intrat in ceata.

apoi, dupa accident, am vrut sa il vad. inainte sa mor, inainte sa moara. credeam ca voi muri. visam mereu ca ma rostogolesc si salturile masinii ma trezeau brusc. imi era frica sa mai urc intr-o masina. imi era frica sa mai dorm. somnul ma durea si durerea ma facea urata.

eram obosita, plangeam si beam dupa ce am iesit de pe pastile…si mama ma suna mereu sa ma certe ca beau la scoala. „o bere, frate…e numa o bere in pana ciorii!….m a doare, cum vrei sa ies la lumina…cum…, fara bere?”

si…intr-o zi, am fugit. apoi tata2, tatal lui alex, mi-a dat apartamentul si masina. si m-a invatat sa nu imi mai fie frica. mi-a luat un caine. care ma enerva. intr-o zi, animalul pufos s-a saturat de prostiile mele si a plecat. m-am bucurat:” ii era mai bine singur!”

apoi…l-am vazut la o vecina. bun…era bine…dar tot nu ma omor prea tare dupa caini.

apoi….am invatat sa traiesc. din nou. sa fiu responsabila. am luat bursa, am inceput afacerea. mergea greu-cam la fel ca si acum-dar macar imi iesea ceva. era decent. tata2 mi-a „mobilat” biblioteca. mi-a umplut timpul cu multe cuvinte, fara a deschide gura nici macar o data. nu ma certa. numai se uita urat. e dur si rau. dar bun in sinea lui.

m-a scos din apa, mi-a uscat aripile si m-a lasat in copacul verde.

apoi…intr-o zi, cand eram bine, ma vedeam cu ian si gasisem mota-grasul meu pufos, mi-a spus la un pahar de vin ca tata a murit. murise cu 6 ani inainte. cu un an inainte de cautarea mea. si ca mama nu a vrut sa imi spuna. l-a sunat cand eram in spital si unchiul meu i-a spus ca e mort. de la tigari. murise prin spital.

apoi….am plans.

…………

am plans in fiecare seara. si dimineata inainte sa ma imbrac. si seara iar, imediat ce intram in casa. plecam cu masina de aiurea. si dadeam de ian. eram prosti amandoi, dar imparteam aceleasi dileli.

si am plans…o gramada.

apoi am inceput sa il caut iar, sa imispun ca traieste, ca e o greseala. ca unchiul ma minte. ca mama ma minte. sau tata2. sau toti. sau doar eu.

aveam nevoie de speranta. si de minciuna. sau invers. nu mai stiu…

apoi am inceput sa cred…

sa cred si sa caut tot mai mult.

si apoi am gasit: era in cartea de telefon. dupa 6 ani, numele unui mort era in cartea de telefon.

„internetul minte!”

minte??

imi torn o bere si scot din buzunarul interior al gecii hartia alba, patrata, cu numarul de telefon. e intr-un oras mic, de fapt o comuna. orasul ( ma rog-comuna) bunicilor. bunicul e mort. cu bunica. se casatorise din nou. o fi ea?

cu numele lui?

in satul bunicilor mei or fi fost 2?

e unul singur….e adresa lui, nu?

sa-l sun? sa aflu? sa aud ca e mort? sa aud ca e viu?

si apoi…daca ar fi viu…ce i-as spune?

mi-au spus ca a murit tata.

din jurnalul gospodinei grabite: sex si chec ars

rog gospodinele perfecte sa se abtina de la cozonaci si sa ma lase putin sa aberez despre sex.

well….dupa cum bine umbla o vorba prin popor, nu-s nici mama perfecta, nici sotie ideala si cu atat mai putin gospodina…dar atat timp cat  nu invelesc compozitia de sarmale in scutecu lu fiumiu, nu vars laptele praf in pat si nu pun faina in masina de spalat, se prea poate spune ca nu sunt chiar ingrozitoare….

asa ca, incurajata de isprava mea cu laptele praf (bla, pe asta n-o povestesc!), m-am pus pe facut cozo…checi.

so, hai la megamagazin…carut luat, faina luat, cacao luat, crema-praf luat, esenta luat….-tu!, nu de asta, cica afecteaza comportamentul copiilor- (da, pt cine mama-ciorilor or fi cozonacii, numa’ pt barbatii? puradeii sa se abtina, ca-i toxic? auzi, bre…cand vrem sa plutim, bagam niste esenta de porto???), luat niscaiva taviteee….uite…in forma de inimioara….si pt facut ciocolateleeee…..si….lapte avem…praf de copt, zahar vanilat…oua!

-cu 2 sau cu 3??????

„cu zero!”

numa nuci n-am luat. ca e scumpe. 13 lei un colt de punga. cum cate grame? cate-or fi, nu-mi ajung nici sa imi potolesc pofta…io….apoi ian….apoi in cozonac mai pun?

asa ca facui chec!

luai reteta de blat de la tort, tava spalata noua si neagra, bagai blenderu-n priza, toate celea-n blender (si la figurat!) si …facui treaba….

cat se intari compozitia, se batu si crema pentru placintele-n forma de inimioare cu glazura-de-crema-cu-gust-de-aroma-de-lamaie. le pusei in tava, bagai tava in cuptor, tapetata frumos (???) cu faina si…programai cuptoru. luai timpu din reteta de chec, totusi. cam mult.

pusei scobitoarea sa verific si…hai o tura sa facem baitza….

uitasem de stafide. asa ca am scos din cutia cu fructe uscate, le-am separat de caise si prune, si hop-top in aluat (de aia o fi fost asa tare???????????????)

terminai baita, verificai aluatu…inca fraged…verificai barbatu…

……………………

si suna cuptoru. 45 de minute in capat. buuunnnnn….ci frumos crescusiiiiiiiiiiii….

bagam scobitoarea….cam uscat.

scotem checu. frumos, zau. crescut, negru, aproape nu s-a rupt in tava….numa bun!

taiem. mancam.

ne intoarcem la sex.

locul meu nu-i in bucatarie.

nu-mi iese asta cu aluatul fraged. la mine-i numa tare.

well, data viitoare o sa-l coc mai putin…

(la foc mai mic sau mai putin de 45 minute?)

…………………………

da macar o fost bun. checu?