Suflete reci

N-a inteles nici acum, privind in urma, cum a putut sa o tina in brate si sa o vada plangand..

Iar ea….de unde atata tarie intr-o femeie atat de slaba? A ramas in picioare, in camasa de noapte lunga si alba, ca o statuie stramba, cioplita pe intuneric, cu toata noaptea in suflet si cu un gand intepenit in gatul firav.

O statuie stramba, teapana si rece, cu doua rauri calde curgandu-i pe obraji..ochii ei negri umpleau camera de intrebari fara raspuns, cu mana lui mangaindu-i soldul, repetitiv, mecanic si oarecum duios,

Isi dorea sa cada, sa sa sfarame si sa se prabuseasca in propria fiinta, sa nu ramana nimic, decat un pumn de praf…jos, undeva departe, atat de departe incat nici prin prabusire nu putea sa ajunga, statea Otto, catelul mic si cuminte, cu fata lui de mosneag intelept si cu urechile lui mici si ascutite. Otto parea sa doarma, ea ramasese atarnata intr-un colt de camasa, inclinata spre stanga, cu dreptul in aer. Mainile lui inghetasera pe mijlocul ei, intr-o cuprindere dubla, asemeni unor cercuri ce tin butoiul gramada…privirea lui, ramasa fixata intr-un punct indepartat al mintii ei absente, cuvintele lui lipsa, cuvintele lui reci, frigul din casa, lemnul uitat langa foc, podeaua rece, tavanul prea inalt si sticla rasturnata pareau a fi din povesti diferite. cate un plan pentru fiecare piesa. cate o poveste pentru fiecare plan. Si un catel mic si absent tragand de coltul de camasa pe care atipise.

….

Nu stiu cat a trecut…secunde, minute, ore, poate ca i-a dat drumul instant, poate ca or fi si acum acolo, tinandu-se in brate, intr-un echilibru ciudat, dupa o lege a fizicii cunoscuta doar de ei…nu stiu decat durerea ce a trecut prin pereti, prin ferestre, privirea mirata a copilului ce s-a ivit in usa, lasand o raza de lumina sa treaca printre ei, si…si tacerea.

….

O armura. Un soldat, o lupta pierduta. Lupta cu dusmanul din oglinda. Oglinda in care pe ea o vedea din portelan. Mana ei, cu degetele miscandu-se aproape imperceptibil in parul lui. Se misca? I se pare?

Isi dorea sa o vada altfel. Senina. Dar provocase furtuna. Se uita in suflet, cautand cuvinte. Uitase sertarul, eticheta, dosarul. Nu reusea nica se le gaseasca, nici sa le lege, nici sa le puna in miscare. I se roteau in privire, urmarite de ochii ei negri si goi. Vroia sa o tina, vroia sa ii dea drumul, vroia sa o vada disparand, se temea sa ramana cu bratele goale…daca ar fi strans-o mai tare, ar fi strivit-o. Ar fi strivit-o de coastele lui pana ii trecea prin piele, pana o topea in carnea lui, sa nu o lase sa plece, sa nu o cheme sa vina, sa fie a lui, fara sa fie prezenta, sa o poata iubi, fara sa o vada, sa o poata simti, fara sa-i simta bratele sufocante inclestate pe gat… Si cainele pe care il simtea la picioare, fixandu-i camasa intr-un punct, cainele care o impiedica sa i se prabuseasca in brate. Si ceasul, bataile, zarva de sus, copilul din usa…

….

Amandoi ii priveam nauciti prin fereastra, cu mainile incalcite intr-o teama de a pierde. Copilul si raza de lumina ne-au facut sa ne privim, ca treziti din poveste. Ne-am aplecat, sa nu fim vazuti, si am plecat.

Am stat alaturi toata noaptea, cu ochii in tavan, fara somn, fara cuvinte, fara vreun gand coerent.

…………

Ea se numea Elena, El se numea Robert. Un timp au fost fericiti. Apoi, apoi…nu stiu…nu stim…nu am aflat nimic. In dimineata urmatoare in casa ramasese Otto. Otto, vreo doua carti, o sticla de vin rasturnata, un semineu gol, o camasa de noapte lunga si alba, cateva petale de trandafir, mult praf si un pachet de foi legate cu un snur albastru.

Au disparut de parca n-ar fi existat vreodata.

Ian, el  nu mai intelegea nimic. Eu? Eu nici atat!

„Bai, si-o tinea in brate, si ea plangea, cu cainele asta prost la picioare…”

Anunțuri

Deja vu

Am inceput sa scriu cu vreo 10 ani in urma o poveste in 3 acte: Fericirea, Dezamagirea si Razbunarea. Le-am ambalat frumos in aer de romantic, politist si erotic.

Nu am reusit sa inchei nici o parte. Le-am scris in paralel, Printre cursurile celei de a doua facultati.

Fericirea a fost scurta, dar cuprinzatoare si a generat nucleul povestii, ceea ce avea sa adune celelalte povestiri si sa le dea un sens, o forma…

Dezamagirea a venit sub forma de „incheieri” ale povestilor ramase suspendate in timp si suflet. Le-am inchis pe rand, asemeni personajelor ce nu isi mai puteau deschide ochii spre lumina. Nu am iertat nimic, am inflorit orice boboc si am colorat fiecare raza.

Razbunarea a venit dulce. Ca o felie de marmelada intinsa pe o bucata de paine prajita…topindu-se cald intr-o mare de ite incurcate. Mi-a placut sa ma joc, sa imi insir fanteziile si sa le astern pe ale altora pe foaie.

…..

Mai tarziu, mult mai tarziu, am cunoscut-o pe Ea.

Apoi l-am cautat pe Robert prin gari si printre pagini de roman ieftin…

L-am gasit pe un raft, intr-un anticariat cu vise sfaramate. Avea camasa cu guler teapan, maneci suflecate si sufletul incheiat pana-n gat.

Gandisem deja povestea. Imi trebuiau…Ei. Personajele.

…..

Dar nici o poveste nu-i a celui ce-o scrie…povestea e a celui ce-o citeste. A celui ce-o traieste. Si ei, Eroii Mei de poveste, mi-au lasat pagina goala, fugind…au hotarat sa-mi traiasca povestea in alt decor, in alta lume, pe un alt raft.

I-am urmarit printre pagini, gasindu-i cate putin prin nuantele de gri, apoi…printre aripi de primavara…si le-am simtit parfumul intr-un Adam si o Eva clasici.

…..

M-au tras de maneca intr-o seara, m-au oprit la o masa si m-au rugat sa scriu din nou. Sa termin cartea. Cartile. Pentru ei. Pentru ca ei traiau povestea mea nescrisa. Realitatea lor era realitatea mea si basmul meu era universul lor paralel.

Mi-au dat un jurnal. Un medalion si o ciocolata amara.

Mi-au spus sa scriu pana cand medalionul va rugini.

Mi-au spus sa musc din ciocolata de fiecare data cand cred ca viata e amara.

Si Mi-au spus sa citesc in fiecare zi cate un rand. Si sa scriu cate o poveste. O fantezie pentru fiecare linie coborata din pix. Un capitol pentru fiecare pagina. Si cate o carte pentru fiecare etapa a iubirii.

…..

Robert purta o camasa cu pixeli galbeni. Ea purta o rochita cu buline.

Eram invidioasa pe buclele ei perfecte, pe gulerul lui teapan si pe scrisul lor frumos.

Vroiam sa ajuung acasa, sa citesc tot dintr-o data, sa simt ce simt ei, sa tresar, sa tremur, sa simt.

Dar m-am pierdut pe langa librarii, printre titluri.

Si am uitat jurnalul pe un raft….

…..

Si ei m-au tras de maneca intr-o seara….

Mi-au dat un jurnal…

Si mi-au spus sa scriu!

Un piedestal pentru Robert

Ni se spune adesea ca asezam pe piedestal Iubirea, Barbatul, Femeia, Banul sau Masina, dar nu ne spune nimeni ca locul unora e acolo, fara sa ii aseze nimeni…

Robert este  perfect, pentru ca Robert e produsul mintii mele. Nu l-am gasit in Lumea Lor, asa ca l-am adus din Lumea Mea.

Robert este aproape perfect…pentru ca daca nu i-as fi creat si cateva defecte, nu as fi putut sa uit ca nu exista.

Robert stie  cum sa-si lase degetele sa alunece pe clapele unui pian, poarta (dupa cum imi doream sa il vad purtand) camasi cu maneci lungi, suflecate…zambetul lui poate lumina o camera intreaga (nu pentru ca ar face reclama la vreo pasta de dinti, ci pentru ca e dulce…dulce ca spuma de ness cu frisca. Are un ras cristalin, de copil nebun.

Ochii lui sunt frumosi, caprui si plini de mister. Il poti privi ore in sir fara sa poti sa ii patrunzi in ganduri. Te-ai putea indragosti de el dintr-o privire, una singura…asa ca te sfatuiesc sa nu iti pironesti privirea intr-a lui.

Robert te strange in brate de parca ar vrea sa treaca prin tine cu tandrete si pasiune.

Mi-am imaginat ca are un farmec aparte, seduce prin cuvinte si fapte marunte. Vorbeste frumos, calm, corect, dar niciodata clar ca lacrima.

E diferit de barbatii cu barbuta si freza „a la moment”…Robert este un barbat adevarat, o specie rara…:)

Si n-as putea sa continui sa il perii fara sa o descriu si pe ea, pe femeia pentru care a trebuit sa il inventez…

……….

Femeia complicata a lui Robert e o rusoaica micuta. Micuta pentru o rusoaica, adica 🙂

Se numeste Elenna, e profesoara de dans pentru copii si tineri, are ochii albastri si parul lung pana la brau.

Slabuta ca o trestie, cu gene lungi si o privire plina de intrebari.

………..

S-au cunoscut intr-o seara calduta, s-au privit si au inceput sa zambeasca.

S-au cautat si s-au gasit, pe marginea unui canion…el se temea sa nu cada, ea se temea sa ramana. I-a spus o poveste, si, cu fiecare cuvant, se indepartau de pericol.

………..

Elenna avea nevoie de o poveste pentru a putea pasi prin realitate. Robert avea nevoie de o realitate pentru a putea visa. Mie imi trebuia o poveste, pentru a avea despre ce scrie…

L-am inventat pe Robert, l-am pus un piedestal sub talpi si un pix in mana. I-am daruit defecte, pentru a-l face uman. I-am pus in brate o poveste, pentru a-i da culoare. Mi-am dorit  sa iubeasca o femeie complicata, pentru a crea un imperiu.

……….

Si nu, nu vreau sa ii cobor in lumea banala, in lumea reala, in povestile triste.

Ii vreau vii, fericiti si frumosi in casuta lor din livada…

Imi trebuie o foaie, sa astern o poveste… 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Robert „al ploii”

din fericire, inca mai exista cate un Robert ascuns pe dupa cate-un teanc de foi prafuite…

apar cand ploua. ca aurul spiridusilor.

Robert al ploii nu poarta camasi cu maneca lunga. si nici nu are succesul lui Robert al povestii in toate. dar Robert al ploii e ca cerul senin dupa furtuna: cald si albastru!

si multi broscoi pozeaza in Roberti…dar numai un Robert stie cand sa apara si cand sa dispara si cand sa nu spuna nimic. si cand sa nu observe rasaritul, sau apusul, sau luna.

Robert nu oracaie la stele, Robert le inchide intr-un zambet trist si le transforma intr-o perla.

cine e Robert? e tipul care-ti zambeste in timp ce te scarpini incurcata dupa ureche, e tipul care iti tine sacosa in timp ce te intrebi ce sa cumperi si e timpul care iti spune ca esti frumoasa atunci cand esti trista…

lista ramane deschisa: caut un Robert de poveste 🙂

 

 

de 3 zile incoace, somnul nu-i mai place…

dupa ce s-a intamplat o anumita povestioara cu rezilieri fortate de contracte pe termen lung si alte trebi porcoase, frati-miu nu mai are somn.

asa, si, ce mare chestie?

pai e mare, dom’le, e mare, ca se trezeste in fiecare dimineatza cu interesu gata de infipt in fundu „sistemului” si tre sa il bage in dus, sa il racoreasca…

cand eram mici, ne-a invatat unchiu gelu sa fim diplomati.

„bre copii, ca stiti voi cum se papa frumos, luand tacamurile in ordine, sau ca stiti cand si cum sa va asezati la masa, n-are nici o importanta daca uitati cum si cand se inchide gura…”

mai tarziu, dupa ce am invatat-o si pe asta, ne prindea bunica in fiecare dimineatza tragand matza de coada si ne zicea cam asa: „bre copii, sedeti binisor ca ma speriati! radeti voi acu de cuvintele babii, dar o sa ajungeti cand n-o sa mai fiu sa ziceti ‘no, apoi bine le mai zicea baba aia…’ ati vedea voi!”

eu, fiind mai blonda, inteleg putine lucruri, dar alea putine pe care le inteleg au unde se roti in capul meu mare si gol, pe cand „roberto carlos” (aka frati-miu) prinde multe, da n-are spatiu…

si uite asa, sta de 3 zile cu contractu in mana stanga (sincer, nush ce face cu dreapta) si dezbate subiectu pe skipe cu vreo 3 insi dubiosi, dis-de-dimineatza pana-n prag de alta dimineatza…

gura nu-i mai tace, somnul nu-i mai place, mancare nu-si face…

m-as duce sa ii tin prelegeri in stil „bunica”, da mi-i teama ca m-o confunda cu ea, asa nedormit cum ii el, si m-o trimite inapoi pe lumea cealalta…