Cutiuta

Cu mult timp in urma, atat de mult incat de n-ar fi, mai ca nici nu s-ar povesti…am primit in dar o cutiuta.

Pentru ca „am fost cuminte”.

Asteptam o altfel de cutie mica. Poate ca cea de la 18 ani in care era un soi de verigheta din argint. O cutiuta ceramica ieftina, cu un bebe blond lipit pe ea. De o valoare mare pentru mine.

….

Pe cutiuta noua, de asemenea din ceramica, de data asta smaltuita si „pictata”, am urat-o cu o ora atroce. Din prima secunda. Cutiuta asta era de o goliciune fioroasa, atat in interiorul ei cat si si al mandrului cumparator. Un cadou absolut random, doar ca sa nu vii cu mana goala cand pleci cu cucu gol.

….

Au fost si alte cutii in viata mea:

  • una mare din lemn, in care mi-am inchis prima relatie „serioasa”;
  • una chicioasa, dar frumoasa, ce pare din argint, in care mi-am inchis primul suflet pereche;
  • o cutiuta mica, rosie, in care adun mesajele din prajituri;
  • o cutie de bomboane in care tin flori uscate…

…….

Mi-as dori ca in ultimile clipe de viata, batrana fiind, dupa o viata traita in continuare dupa reguli proprii, fara compromisuri si fara mizerii, sa imi inmanezi o ultima cutie. O ultima cutie inainte de cutia finala si rece din lemn captusit cu satin….

Mi-as dori sa te vad, sa iti vad ochii pe care i-am iubit atat de mult, si sa ma faci sa plang si sa rad cu un singur gest. Sa ma faci sa trec dincolo cu un zambet atat de greu de sters de pe chip incat sa fie nevoie de vreo 7 lamai (pomul, nu fructul), pentru ca iadul sa nu mai para un loc atat de vesel…

Mi-as dori sa deschid o cutie mica, din lemn, pe care sa fie gravat ca m-ai iubit intotdeauna. Si, in cutie, sub o petala de trandafir alb, sa gasesc atatea safire cat numarul zilelor in care nu te-ai gandit la mine.

…….

M-as prapadi de ras. Ori as muri ingropata in pietre albastre, ori as muri cu ochii plini de cea mai luminoasa fericire.

……

Si apoi as mai rade o data: in iad nu cresc lamai!!!

…..

Pentru fiecare cerc, o cutie. Lipseste una. Oare???

„What is love?”

mhmmm….greu!

Iubirea exista in atetea forme si nuante incat e greu de inchis intr-o definitie simpla si seaca.

Pe la 12 ani scriam ca dragostea e atunci cand primesti o pereche de ciubotele. Nu mai stiu de unde pornise asta. Poate din vreun desen animat…

Pe la vreo 24 simteam  ca dragostea e sa privesti un om imperfect si sa stii ca il vrei in viata ta, cu problemele lui cu tot.

Ma intreb ce o sa spun la 36…mai e putin si o sa aflu :p

Ne iubim prietenii, colegii, parintii, copiii, partenerii de viata, bunicii.

Iubim pentru o clipa, o luna sau o viata.

Credem ca iubim, suferim, trece. Vom sti sigur vreodata daca am iubit???

Iubim intens, iubim suav, melancolic, cu pasiune…

Iubim???

De ce ne temem sa ne definim  sentimentele?

De ce ti-e teama sa ii spui unui om ca il iubesti?

De ce nu ne asumam riscul?

De ce ni se pare aiurea sa daruim flori, sa daruim din timpul nostru celor dragi, sa ii imbratisam atunci cand  vrem asta, sa reconoastem ca ne lipsesc, sa in infruntam pe cei care au alte pareri?

Nu stiu cum sa continui postarea asta. Nu stiu daca sa vb despre mine sau despre oameni in general.

Sa va spun ca eu cred in prietenia sincera dintre doi oameni de sex opus? Ca eu cred ca poti iubi un om pentru ceea ce este el si nu pentru ca te atrage fizic?

Mi-ati spune ca atractia exista, dar ca e reprimata.

Conteaza???

Atat timp cat sufletul imi cere sa pastrez anumite persoane in viata mea (indiferent daca prima prietena isi mai aminteste de mine sau nu, indiferent daca un prieten e atras sau nu de mine, indiferent daca un om drag imi scrie mesaje de sarbatori din politete sau din suflet), ma doare fix in cot de parerile altora!

„De ce argumentez daca nu imi pasa?”

Pentru mine, pentru voi…pentru cei traiesc fara aripi.

Nu stiu. Cand simt scriu. Cand scriu simt.

Cat de mult iubesti o persoana? „Afli abia dupa ce o pierzi” ar spune unii. „Iti dai seama cand persoana in cauza nu te mai iubeste”  ar spune altii. Nu stii niciodata cred eu.

Omul nu e robot sa aiba totul programat, sentimente la portie si portiile egale.

Iubirea se termina???

„Iubirea se transforma” spunea profesoara mea de limba romana prin clasa a doispea. „Se transforma in respect, in admiratie, in prietenie. Pasiunea e cea care se potoleste. Iubirea, senzatia ca lumea ta nu poate ramane intacta cu o piesa lipsa, asta e un sentiment de cursa lunga”.

-Si fantomele din trecut, cu ele cum te descurci?

” Aici depinde de puterea fiecaruia de a-si ordona prioritatile”.

…………..

Am trait iubirea atat de intens si in atatea forme incat revin mereu si mereu la ea ca tema, dar nu sunt nici experta in relatii si nici in controlul inimii.

Stiu doar ca pot iubi in mii de feluri.

Si poate, candva, undeva, cumva, te-am iubit si pe tine!

Din nou despre viata…

Momentele frumoase, despartirile, regasirile, sclipirile, iubirile, tradarile,  zambetele, alegerile, cina cu prietenii, dansul, saritul gropilor, versurile care iti descriu trairile, esecurile si realizarile, durerile si bucuriile, toate astea se rezuma intr-un cuvant: viata!

Viata e chestia aia despre care povestesti la o cafea, la un pahar de vin fiert sau la o adunare.

A-ti aminti, a retrai, a compara ce simti acum fata de trecut, a te induiosa, a-ti umple ochii de lacrimi in secret, toate astea fac parte din noi, din conditia noastra umana.

Nu te astepti niciodata sa gasesti intr-un pod vechi amintiri pe care le-ai pierdut. Nu te astepti niciodata sa vezi intr-o casa noua, momente vechi.

Nu te astepti sa depeni amintiri la gura sobei, sa simti ca viata ta a fost reala si nu doar un vis.

Ne numaram anii in amintiri si trairi si ne simtim tineri atunci putem imparti o poveste veche cu un prieten drag. Povestile vechi ne amintesc de trecerea anilor, dar cel mai mult ne fac sa simtim ca viata are un sens, ca suntem vii, si ca, indiferent de cate fire de par alb am aduna, sufletul ne-a ramas tanar.

De multe ori ne simtim putin ciudat, usor stangaci in prezenta vechilor clipe. Nu stim nici ce asteapta Clipele de la noi, nici noi de la ele…

Si jocurile…viata e si o suma de jocuri. Cu reguli sau fara. De cele mai multe ori pierzi. Iti pierzi stapanirea in fata unei provocari, iti pierzi zambetul intr-o fundatura, nu-ti iese pasienta, dar ramane mereu placerea jocului.

Si important e CUM pierzi.

Pe aeroportul sufletului aterizarile si decolarile sunt permanente.

Si tind sa cred ca mai buna decat o aterizare ratata si un vesnic drum la mecanic, e o decolare finut efectuata.

Il privesti cum pleaca incet, cu pasagerii fluturand batiste la geamuri, si, oricat de repede ar zbura, inca il vezi pe cer si stii. Stii tot ce trebuie sa stii.

„Daca nu insisti nu poti scapa de <dar daca>…”

Daca am avea taria de a privi fiecare decolare cu raceala, nu am mai fi oameni!

Amintirile fara melancolie, discutiile fara zambete, privirile fara substrat, ar fi simple statistici.

Si nu ne masuram placerea vietii in numarul de ani traiti, ci in multitudinea de clipe memorabile.

Si daca iti curg lacrimi cand inchizi portiera masinii si auzi un vers de „nu pleca”…inseamna ca esti om si n-ai trait degeaba!

Nu stiu ce scop am in viata, ce chestie mareata tre sa fac in viitor…

Dar stiu ca am un trecut de poveste si poveste voi face din el!

muzica si viata

E ciudat cum fiecare ultim album al unei formatii indragite, „la oreja de van gogh”, poarta titlul unui capitol important al vietii mele (ignorand sau nu prea anul aparitiei).

Ordinea albumelor e ordinea vietii…cu o mica inversare.

Am considerat mereu ca viata mea are 6 mari capitole, desi au fost 7 ca sa fiu sincera cu mine…dar am ales sa sar peste o treapta.

Soarele a aparut un an mai tarziu pe veranda casei mele. La 5, la Astoria, visele mele au devenit praf si pulbere, pentru a renaste mai tarziu in bratele unui „vesnic turist”.

Mi s-au spus povesti in timp ce dormeam, in diminetile tarzii si serile lenese, dupa sedintele tarzii. Mi s-a spus ca sunt frumoasa, m-a facut sa ma simt dorita, iubita, uitata.

Si, intr-un final, cerul vietii mele s-a umplut de stele cazatoare. Dorinte pe care le pierd in neant si vise peste care astern intuneric. Si comete. Atat de vii, atat de reci, atat de departe!

Si melodiile au nume de prostii pe care le facem cu totii, de povesti, de dorinte.

Imi doresc lucruri imposibile, visez, sunt un fluturas, o fetita intr-o rochita albastra la petrecerea ta de adio. Esti gandul meu nemuritor, bataia de aripa a clipelor mele fericite, ultimul meu vals peste melci si balti in care se reflecta cerul, esti buchetul meu de trandafiri tineri, esti plaja pe care mi-am lasat sufletul adormit.

Am atatea lucruri sa iti spun, iti aud pasii cand dorm, batatorind poteca intrebarilor, iti aud respiratia in ureche atunci cand imi doresc sa dansez cu tine, eu si cu tine suntem doar doua umbre pe tabloul celebru al vietii, pictat intr-o clipa de crunta nebunie. Si iti mai cer doar un minut, un singur minut in care sa fiu la 10 centimetri de tine, privindu-te, mangaindu-ti obrajii, zambind vinovat, asa cum fac de fiecare data cand ma privesti…

Si vreau sa vad toata Europa, in timp ce implinesc anii, cu unul in minus de fiecare data… Sa imi prind flori in par la fiecare vizita, sa iti spun ca poti conta pe mine, sa ma prinzi in dulcea ta nebunie si sa astept un 28…

diferente

Ca tot ar fi fost azi ziua lui…

Nicky m-a iubit cand eram saraca, cand nu stiam sa ma imbrac si nici macar nu aveam cu ce.

Nicky m-a iubit cand nu ma machiam, cand eram naturala. atat de naturala ca nici epilator nu aveam si nici lame nu foloseam…

Nicky s-a indragostit de mine cand eram imposibila, turbata si inocenta. Nu stiam nici sa sarut.

Nicky m-a iubit atunci cand eu abia invatam ce e iubirea. Si habar nu aveam ce simt…

Nicky a continuat sa ma iubeasca si dupa ce sufletul meu l-a tradat. Si numai el stia cat de mult!

Ian nu m-a iubit nici cand aveam propria afacere, ma imbracam numa-n toale de firma si stiam sa le port.

Ian nu m-a iubit nici cand eram cea mai stralucitoare prezenta din lumea lui, o prezenta dorita de multi…

Ian nu s-a indragostit de mine nici dupa ce i-am daruit un copil. pentru care mi-am riscat viata.

Ian nu m-a iubit nici macar pentru ca eram foarte „priceputa” in pat. Si doamna in societate. Si gospodina din cand in cand…

Ian nu m-a mai iubit de cand nu a mai avut rival. Era prea simplu…

Eu i-am iubit pe amandoi. pe unul mai mult decat pe celalalt. Pe unul inocent si pe altul cu pasiune. Pe unul in copilarie si pe celalalt la maturitate.

Eu mi-am dedicat ultimii ani lui Ian. Din pacate…

Eu…ar fi trebuit sa nu il uit niciodata pe Nick, sa ii respect memoria si sa ma inchid intr-o manastire!

Si singurul lucru bun e Vlad!

Si e singura mea raza de soare!

ioana si ionut

primii oameni pe care i-am iubit dupa parinti, bunici si lapte, se numeau, in ordine, ioana si ionut.

pe ioana am cunoscut-o cand inca iubeam laptele mai mult decat viata….iar pe ionut cand invatasem deja sa leg pe langa sireturile mele, si pe ale lui.

si-am invatat totul foarte devreme!

……

pe ioana am urat-o prima oara cu adevarat pe la vreo 12 ani. pe ionut….niciodata….poate doar putin, atunci cand mi-a muscat gluga de la pelerina de ploaie, in holul teatrului pentru copii, si inca putin atunci, in tabara in care parintii m-au trimis de capul meu la 5 ani jumate…cand un adult idiot mi-a „pierdut” pe drum bagajul cu celebra pelerina…

da, am iubit de mica.

……

pe ioana am iertat-o prima oara, pe la vreo 7 ani, cand a invatat sa fie ipocrita. am invatat de la ea. numai de bine….

pe ionut l-am iertat imediat ce m-a luat de mana si s-a „aliniat cate 2” in rand cu mine, in mars spre gradinita.

am terminat gradinita tarziu, dupa el.

…….

cu ioana am tras o cearta zdravana prin clasa a 5-a…

nu eram populara, eram doar frumoasa. si ceilalti erau chiori.

cu ionut nu m-am certat niciodata…nu imi amintesc sa ne fi „despartit”…imi amintesc (?) doar ca a plecat….la scoala numarul 6, iar eu am ramas….pentru ca ai mei considerau ca sunt prea mica pentru scoala.

citeam de la 4 ani jumate…dar nu asta conta pentru oameni.

……

pe ioana am pastrat-o in suflet si prin preajma cativa ani buni. pe ionut l-am asteptat in sufragerie, cantand versuri ciudate, intr-o limba fara noima, inventata de mine, „imbracata” in mireasa (adica avand un soi de perdeluta pus pe cap, sub o coronita….), cam toata copilaria…seara de seara….

copilaria mea a fost scurta. a trebuit sa cresc rapid.

……

de ioana m-am despartit de tot dupa primul an de facultate. pe ionut, un alt „ionut”, l-am „regasit” in anul 2.

drumurile noastre se desparteau.

un drum spre baie a unit doua zambete.

zambeam mai des atunci. incepusem sa zambesc din nou.

……

m-am certat cu o „noua ioana” si in anul 2.

l-am „pastrat” pe „noul ionut” in viata mea pana prin luna 3… in lista de prieteni-permanent.

ma certam des cu lumea. in special cu baietii.

……

aceeasi ioana si un „al treilea ionut” mi-au fost „complici” la tampenii.

noroc de sfatul celei de-al doilea. bun pentru a doua. dar inutil, atunci.

faceam multe tampenii. traiam din plin, dar plinul meu era cu masura.

……

in anul 4, sau 5-depinde cum incepi, l-am combinat pe-al patrulea.

era frumos, destept, cuminte, nitel copilaros si foarte vesel.

ea era o prietena veche.

ioana ….iesise din ecuatii.

timpul meu, timpul ei, timpul lor…

nu prea aveam timp pentru nimic,  dar nimicurile ma faceau mereu sa ma impiedic de ele.

……

in timp, ioanele au plecat, m-a enervat una, scapata de la circ-direct in discoteca, s-a dus….am evitat maimuta, am pierdut legatura cu facultatea, m-am impiedicat de liceu.

ionii s-au lipit de cate un atom, s-au pierdut pe drum, si-au pierdut energia…

m-am intalnit cu prima ioana sa depanam povesti triste cu liceeni prosti si copii zanatici. si cu al doilea ionut, sa povestim povesti, sa depanam frunze uscate si sa ne sorbim zambind incoerent ceaiul.

se adunasera multe iesiri cu ioane si ionuti. si poate-or mai fi fost si-mi place sa-i ignor…

……

prima oara am vrut sa „sinucid” o ioana anul asta. pe una anume, evident. pe ultima. ultima pe care am cunoscut-o si prima pe care nu pot sa incetez sa o detest…

prima oara am vrut sa „dau ignore” unui ionut anul asta. ultimul pe care l-am cunoscut si primul pe care nu l-am crezut in stare.

sunt cam naiva. nu incetez niciodata sa cred in oameni. defect din nastere…

……

alfa si omega: scufundare si renastere din valuri.

viata e o bucla, cu 2 fete, cu nici un indicator de viteza, un drum plin de panouri publicitare cu reclame mincinoase, un ghem de intrigi si gheare de maimuta, o ecuatie din care voi iesi cu o  singura  constanta:

intoleranta la oameni si lactoza.

 

 

 

Din cugetarile tineretii…

gasii azi, in camera copilariei mele, printre multe amintiri frumoase, urate, prafuite, adormite si vii, textul ce urmeaza:

„Incearca sa reflectezi asupra iubirii si iti vei pierde judecata”

Sunt momente in viata noastra in care trebuie sa luam decizii ce ne vor afecta intreaga viata. de cele mai multe ori trebuie sa renuntam la un vis in favoarea altuia…sa alegem un liceu, o facultate, locul in care ne vom petrece vacanta….si, oricare ar fi alegerea facuta, vom regreta mereu cate ceva.

in cazul meu a fost alegerea sortii, sau poate ca in mod inconstient, a fost alegerea mea. a fost facultatea…dar cea mai grea alegere e alegerea persoanei langa care iti vei petrece restul vietii. si aceasta alegere este grea, deoarece intervine mereu intrebarea: „ce inseamna de fapt iubirea adevarata, cum pot fi sigur ca e ceea ce simt acum si nu ceea ce am simtit candva, pentru altcineva?”

Se spune ca intalnim iubirea adevarata o singura data in viata…si atunci de ce spunem ca iubim din nou? ca iubim ACUM mai mult decat altadata?

Iubire adevarata, „iubire unica”, cu incercari de retraire a unor secvente din trecut…

Si cand ceea ce reprezinta „trecutul” iti defileaza prin minte si prin fata ochilor, cum mai poti spune ca „prezentul e unic”, ca aceasta ULTIMA (???) iubire e acea „IUBIRE ADEVARATA” care te-a obsedat mereu?

Iubirea e un sentiment nascut din ganduri, ganduri ce urmeaza unei imagini ce ti-a ramas imprimata pe retina…imaginea unui zambet, a unei priviri care ti-a facut inima sa bata mai tare pentru o secunda…Sau poate fi Dorinta…

Si aici apare intrebarea: iubirea adevarata e ceea ce ai simtit demult, in epoca primului sarut, a primei atingeri, a primei priviri, acel sentiment de liniste si pace, acea fericire copilareasca, SAU pasiunea din „prezent”, sarutarile care nu te lasa sa respiri, imbratisarile pasionale si noptile pe care le pierzi amintindu-ti???

Ce e mai important pentru tine: amintirea a ceea ce „a fost” , cu vechile scrisori de dragoste, sau parfumul prezentului, concretizat in alte scrisori, biletele si cadouase? Daca poti sa le separi in inima si in minte, lasand trecutul in urma, in umbra, uitandu-l, de ce atunci,  in sertarul biroului tau, trecutul si prezentul sunt amestecate? (si trebuie sa recunoastem cu totii ca avem prin sertare cel putin o amintire „prafuita”…)

Vom putea sti care e adevarata IUBIRE doar atunci cand in sertarele mele, ale lui, sau ale voastre, va fi ordine!

Si poate ca aceasta „clipa a revelatiei” va sosi prea tarziu… cat de tarziu?

„Poate intr-o alta viata!”

……………..

Cum poti opri frunza ce cade/ din pomul care s-a uscat?

Cum poti opri nisipul, care,/ de valuri verzi este purtat?

          Cum poti opri ceasul ce bate/ in fiecare clipa-o zi, 

          Cum poti schimba in lume toate, cum fericirea poti gasi?

ma gandeam sa scriu o poveste

despre cum bate soarele in geam dimineata si imi alina gandurile…

sau despre un copil care vrea sa vada toata lumea intr-o zi…

sau despre o batranica pe care o coplesesc amintiri…

sau despre un tanar care se plimba pe un taram nelimitat…

sau despre o fetita blonda, cu ochii mari si caprui…

daca ai fi stiloul din mana mea, daca ai fi tastatura lenesa de sub degetele mele, daca ai fi perna pe care o vreau rece atunci cand ma cuprinde cu bratele visului, daca ai fi covorul pe care il mangai cand spun povesti, daca ai fi creionul al carui capat obisnuiam sa il rod in orele plicticoase de curs, daca ai fi foaia pe care imi sprijin coatele cand nu reusesc sa schitez nimic si daca ai fi poza peste care imi aluneca mana, moale, despre ce m-ai face sa scriu?

daca ai fi chitara pe ale carei corzi alunec fara graba, daca ai fi nota de plata de la masa vietii, daca ai fi valul pe care il prind in mana, seara, daca ai fi adierea care imi usuca mana, daca ai fi parfumul care imi impodobeste incheietura, daca ai fi esarfa pe care o strang in mana, la ce m-ai face sa ma gandesc?

daca ai fi nisipul pe care am scris de mii de ori aceleasi cuvinte, daca ai fi stanca pe care am asteptat valul de atatea ori, daca ai fi banca in care mi-am scris povestile, daca ai fi masina care mi-a dus pasii departe si daca ai fi un fulg ce mi se topeste in palma, ce mi-ai sopti?

ma gandeam sa scriu o poveste…

– despre o fetita frumoasa, cu parul blond, cu ochii plini de intrebari si cu mii de vise;

– despre un tanar indragostit ce se lasa purtat de valuri pe o mare cu sute de porturi animate de viata;

– despre amintirile unei femei care deapana ghemul vietii in ritmul altei muzici, zambind langa soba moderna, cu un motan in brate si o carte pe genunchi;

– despre un copil care isi dorea sa le stie pe toate si a aflat ca de fapt, nimeni nu stie nimic despre sine;

– despre soarele de iarna, care lumineaza o dimineata lenesa, intr-o camera lenesa, intr-un timp lenes si albastru…

o sa scriu o poveste despre viata. si o sa incep cu primul gand.

ma gandeam sa scriu o poveste…

La naiba, te iubesc!

Stiu, Nicky, m-ai certa daca ai putea pentru ca spun asta…

Nicky tinea foarte mult la exprimare.

Si nu a recunoscut niciodata ca mi-a spus ca ma iubeste, desi mai mult decat a spus-o, a scris-o…

Mi-a scris cuvintele astea pe un zid…”numele prostilor pe toate gardurile”.

Am vazut un film. (evident ca astea imi declanseaza intotdeauna reactii nostalgice tratabile partial prin scris) si am revenit la ideea mea cu „libera exprimare”.

Libertatea sentimentilor se traduce in multe feluri, poate rani libertatea altuia, poate deveni povara unora, te poate pune in posturi ciudate, te poate bulversa si iti poate da peste cap tot sistemul de valori.

DAR, si accentuez cuvantul pentru a-i sublinia importanta, toate ocaziile ratate se razbuna!

Viata e o entitate cu un ciudat simt al umorului, cu o oarecare doza de sadism. viata e un fel de zana care se joaca, inocenta, cu idealurile si limitarile noastre.

ea trece printre noi cu rochia ei stravezie de nori si stele si zambeste a soare in fiecare dimineata, dar ne rastoarna in fuga ei si ne uita printr-o vagauna intunecata in care zambetele ei calde ajung reci si gri.

Da, cred ca albastrul meu iubit a devenit gri. port gri, scriu gri, sunt gri.

Daca adevarul ne elibereaza, de ce nu fugi la ea sa ii spui?

De ce nu incetezi sa te joci cu tipa de la etajul 5 si sa te duci direct sa ii propui o cafea?

(de care vrei…ai sanse egale sa o primesti in pat sau intre ochi).

De ce nu te duci la parinti sa le spui ca dupa atatia ani, totusi i-ai iertat?

Renuntarea la bucuriile noastre vinovate ne condamna la nefericire. mai mult sau mai putin partiala.

„daca tu tipi in mijlocul strazii pentru ca nu e decat nefericitul ala de paznic prin zona sa te auda, eu de ce nu pot sa strig cat ma tin muschii <in puii mei>?” (varianta soft)

intelepciunea celor batrani si piosi spune ca pentru a scapa de tentatii tre sa le ignori. intelepciunea vietii traita cu toata inima iti spune ca pentru a scapa de tentatii trebuie sa le cedezi.

barierele sunt sociale, lingvistice, rasiale, politice, omenesti valabile.

Nu toate lucrurile care iti sunt permise iti sunt si folositoare.

DAR nu toate lucrurile folositoare iti sunt permise.

Ai fi putut alerga dupa acel maxi-taxi, ai fi putut trimite un sms, ai fi putut sa strigi.

Dar vocea te-a parasit, minutele se terminasera demult, iar picioarele te lasa de cate ori ai nevoie de ele mai mult…

„ai 30 de ani, nu te mai purta ca un copil!”

De ce?

Depresiile apar atunci cand iti lipseste credinta. Cand incetezi sa mai crezi in tine, cand crezi ca nu mai meriti nimic, cand totul e gri si primavara ploua si vara ninge cu nici o asteptare, cand anii trec de parca ieri ar fi azi si cand traiestin intr-un timp fara prezent, cu amintiri din viitor si vise din trecut.

Iepurul meu a rupt bariera. A citit ce trebuie, cand trebuie.

Eu insa uit si sa scriu….

Alex ma viziteaza numai cand moare de foame.

Parintii ma suna doar ca sa intrebe de alex.

Ian…

LA NAIBA,TE IUBESC!

…i-a strigat ea, si autobuzul s-a oprit, el a coborat, a imbratisat-o, a sarutat-o pe frunte, si, tinandu-i capul intre palme, i-a privit ochii mari si i-a spus: Trebuie!

Nu, in film nu era asa…

nu in filmul de azi.

in filmul meu preferat („love me if you dare”). Iubesc filmul ala!

Am iubit-o si pe ea, pana sa ii puna el stapanire pe viata. nu a fost niciodata perfecta, dar el a izolat-o cumva de lume. am vrut sa ii daruiesc ceva, dar nu am gasit nimic sa imi placa. pentru ca mie nu imi prea place nimic.

sunt spaima vanzatoarelor, a agentiilor de turism si a babelor avioniste.

Am mai vazut un film. cu un nume de fata. am uitat care. se vroia ceva de epoca, filmat ca o piesa de teatru, intr-un singur decor, despre o singura noapte. noapte in care o ea, ducesa sau ceva, se juca in gradina cu sentimentul unui el valet sau ceva, care o ameteste bine din cuvinte, apoi o „apara” printre rafturile din bucatarie de cuvintele rautacioase ale (tuturor) servitorilor ei beti si i-o impinge bine pana cand fata se inamoreaza imbadubitabil de individ.

dupa care incepe tragedia. sau drama

whatever…

descopera ratatul din el, „fata buna” din ea. decid sa fuga. ii surprinde amanta oficiala. bucatareasa sefa. se milogeste. fata ia banii lu taica-su care dioarme. undeva „sus”. nenea o convinge sa ia brigeagul. tatal se trezeste si il cheama. in curte curge un izvor rosiatic. valetul urca la duce cu micul dejun. di end!

tampit, dar eficient!

ma uit la sirul de poze cu care mi-am tapetat peretele biroului. incepe cu tinerete si se termina cu pescarusi.

2 maimute paroase se uita la mine crucis in timp ce un portret facut de mine lui ian sta intr-o rama.

Beau un amestec de ganduri ciudate si taste sarite, cu priviri aruncate peste si monitoare vechi, cu aroma de migdale in crema si flori parfumate, venita dintr-un pachet de carti, uitat pe un colt de covor patat de sampanie…

El a trecut pe langa ea in viteza vietii, nereusind sa prinda mana intinsa, in timp ce ea, ramasa uluita in urma calului gri, isi scutura noroiul de pe rochie oftand:

„La naiba,…te iubesc!

bani

e un pacat sa ravnesti la bani.

e o virtute sa cresti.

e un pacat sa fii lacom.

e o calitate sa iti doresti sa te autodepasesti.

e un pacat sa iti doresti glorii nemeritate.

e o calitate sa obtii recunoasterea valorii…

TOTI ne dorim recunoasterea, putini o obtin, multi iti doresc doar banii ce vin la pachet.

cum sa separi virtutea de pacat intr-o lume in care totul e compus?

nu mai exista albastru clar, negru, alb, galben.

traim in lumea lui GRI!

lumea noastra e condusa de bani. oricat am sapa sub ei in cautarea sufletului posesorului, nu il vom gasi. pentru ca cei care fac bani si inca mai au suflet, il ascund.

il ascund de teama. de teama ca il vor pierde.

sau de teama ca le va fi gasit de dusman.

unii il ascund intr-un zambet afisat chiar atunci cand castiga mai mult. altii il ascund intr-un repros.

fiecare ne bagam sufletul pe unde ne incape, pe unde mai gasim loc in vietile noastre gri si pline de praf.

ne imbracam in haine colorate….din ce in ce mai colorate, pentru a pacali griul omniprezent…

ascultam rugaciuni, dar nu le rostim niciodata. visam virtuti pe care e greu sa le dobandim. barfim sufletele pure si gri.

„CEEA CE PARE BUN DEVINE RAU ATUNCI CAND E FOLOSIT LA TIMPUL NEPOTRIVIT SI FARA MASURA!”

foarte adevarat, prietene, foarte adevarat!

dar unde e masura? care e masura?

la ce ne mai putem noi raporta?

si timpul asta potrivit se vinde la chill (licenta poetica, repet) sau la gram?

nu, NU gram de ALA!!! gram de fericire, frate!

ar trebui sa mai scriu azi despre nicky, despre cum si de ce ne-am despartit inainte de a muri, dar nu, azi nu am chef!

sau despre alex…

cum fuge mereu si ma lasa sa il astept cu cafeaua facuta si vinul pregatit…

oare motanul mai e prin camera, dormind pe canapea, sau a fugit in bucatarie, in punga cu chipsuri, in cautare de bani???

ma intreb, frate, unde va duce totul…unde vom ajunge…noi si altii ca noi.

Sa mai bag un citat sau sa ma culc pe-o ureche?