la multi, multi ani…degeaba!

nu stiam cum sa denumesc postul asta: „8 ani”, „10 minute”, „11 ani”…etc…

de unde a pormit?

dintr-un maxi de pacurari, in care a urcat la un moment dat un tip la palton, slabut, cu pantofi cu varf ascutit, cu manusi maro inchis si cu o umbrela cu varf metalic.

l-am studiat involuntar, atrasa fiind de lipsa de luciu a pantofilor si de fizionomia semi-cunoscuta…

avea aceeasi fatza pe care o vad mereu, de cate ori ma uit in jur, oriunde, fatza aia clasica de „doamne cat de prost is/am fost!” m-am intrebat initial ce cauta tipul asta in maxi..apoi am observat cureaua usor uzata a paltonului, lipsa acuta a luciului pantofilor, gradul de uzura al manusilor si aerul usor trecut al plovarului.

3 statii mai incolo, masinuta se umpluse, vocile se amestecau de peste tot, ma uitam in spate dupa alex, care-l injura pe ala de ne-a busit masinuta personala, pe tipul din service „care e un incompetent”, pe tata ca nu ne mai cumpara una si pe toti concetatenii ingramaditi in mijloace de transport in comun cu limita legala de 18 locuri…

am cazut pe ganduri…compuneam lista de cumparaturi, dar m-a trezit vocea tipului cu umbrela:

„…si am vazut-o azi…stii, e o coincidenta foarte interesanta…e ciudat…ne-am despartit pe 21 si ne-am reantalnit tot pe 21…

(pana aici nimic nu m-ar fi pus pe ganduri)

…dupa 8 ani …”

si vocea (care parea de femeie) de dincolo de telefon i-a raspuns:

„asa mult a trecut?”

„da, spuse el, 8 ani…nu am mai vazut-o de atunci…si a venit acum, special ca sa se intalneasca cu mine…stii, i-a zis lu catalina ca se intalneste cu mine azi si era foarte entuziasmata…fericita…mi-a zis catalina”

„bun, si acu tu ai plecat..ea? ”

„am plecat… a plecat si ea si l-am sunat pe stefan sa-i zic…apoi pe catalina sa imi zica ce a zis ea…apoi pe tine…”

moment in care atentia mi-a variat brusc spre dreapta, pe bancheta lui alex, unde tipul de langa tocmai spusese:

„…si ce-ai fi vrut? sa ma invart in jurul blocului pana dadeam de tine????…sa te astept atata? am plecat…nu stiu cand ne vedem…nu mai am timp sa vin…poate marti”

tipul era imbracat destul de diferit de celalalt, asta nu tinea la aparente, era bine facut, dar cam degeaba!

faza si morala dragii mei 2 cititori (in)fideli este sa nu lasati sa treaca 8, 10, 11 ani sau o viata intreaga pana a spune ce aveti de spus persoanei in cauza…

si daca ati foat atat de prosti incat sa lasati sa treaca atat de mult timp, dar persoana respectiva e inca acolo, in fata blocului sau de aiurea prin lume,  just do it!!!

mai tarziu, peste o viata intreaga, s-ar putea ca la intalnirea de 10 ani sa ajunga numai unul, strangand in mana o poza, asemeni batranicii dintr-o emisiune dragastoasa de pe la tv care si-a gasit mosul drag la 2 metri sub pamant…

nu, nu-s sadica, nici idealista, am dat un sfat. daca simte careva ca are nevoie de el. atat.

in rest, „la multi ani” tuturor! fericiti, sau nu… depinde unde v-ati lasat tupeul ultima oara!

thalia

de cand am gasit ultimile ei melodii (brindis, estoy enamorada, con la duda, etc, etc), le ascult in fiecare seara, cel putin juma de ora…

ma regasesc, cate o bucatica in fiecare…si imi e greu sa cern un status, unul singur, din atatea fragmente de text, imi e greu sa spun ca prefer o melodie, din atatea bucati bune, imi e greu sa spun ca ma regasesc numai aici, dar ma ating la corazon.

mi-a placut intotdeauna, pentru ca da, in ciuda lu frati-miu, ma uit la telenovele (ok, nu ma mai uit, ma uitam in tinerete), ascult muzica latino si ma teleportez instant in lumea mea cand dansez (singura, in biblioteca, cu lumina stinsa), pe cate o bucata buna.

as inclina sa spun ca preferata mea e totusi „brindis” („pentru zilele ce vor veni…vreau sa cant pana la final/pentru alte nopti ca acestea/pentru viata mea”-in traducere libera, a nu se impusca traducatorul:p)…

desi, prima pe care am ascultat-o a fost „que sera de ti”.

asculta, simte si raspunde!

„o priveam ca un nebun”…

…”ii pastrasem mana in mana mea si o priveam ca un nebun, incercand sa zambesc, incercand sa ii spun ceva, inainte ca momentul sa devina complet aiurea…

s-a desprins natural, alunecand retinut printre palmele mele calde.

a plecat si s-a uitat in urma cand m-am uitat si eu, vroiam sa fug dupa ea, sa ii spun macar de ce o chemasem, dar totul isi pierduse logica.

ma gandisem la ea zile intregi, ii stresasem pe toti, stiau si cel mai mic gest al ei, numai eu nu stiam de ce. nici ea nu stia. si statusem ca doi prosti pe o banca, privindu-ne si vorbind despre cu totul altceva.

vroiam sa o opresc, vroiam sa o strig.

oare s-ar fi intors? ce i-as fi spus? as fi inceput cu aceleasi balarii?

a trecut un pic de timp de atunci, si nu mai stiu nici ce parfum lasa in urma, dar inca il simt in palme, fara sa il cunosc, stiu ca e al ei, numai al ei, oricate altele l-ar avea!

ma intrebai de ce iti povestesc toate astea acum? nu stiu, fata draga, habar n-am, daca as fi avut vreodata habar, m-as fi dus acolo…”

– n-o suni?

„…s-o invit in oras, sa ii spun ca vreau sa-i spun ceva urgent, ca e important, sa o trag dupa mine pana intr-un loc mai linistit, sa ne ascundem dupa un copac si sa respir din greu, incercand sa ma calmez, sa ma adun, si…si sa o privesc apoi ca un nebun…”

-cum pleaca!

„si sa raman acolo, prost, ca si alta data…pe o banca veche si verde, in spatele unui copac inalt”

4 prietene….

nu, nu e vorba nici despre o poveste cu blugi calatori si nici despre o poveste cu sex in oras (prea mult, adica:p)…si nici macar despre vreo bila neagra.

e vorba (acu si aici) despre o dilema a mea, cat se poate de reala, vizavi de 4 prietene (cat se poate de reale, care nu e eu in 4 situatii), care au cate o povestioara…

interesanta!

– prima, isi vede iubitul o data pe luna. da-l vede, e al ei, il are, il pastreaza, o iubeste.

– a doua, il vede o data pe saptamana. il asteapta, il iubeste, il viseaza, dar saptamanile nu-i apartindecat intr-o alta lume…

– a treia, il vrea, poate ca l-ar putea avea, il iubeste, il uraste, il alunga, il cheama, il vede o data pe trimestru…maxim. cred!

– a patra il cheama fara sa vina, il cauta fara sa vrea, il roaga nici ea nu stie ce, il vede in amintiri, nu-l urmareste niciodata cand el ii vorbeste, il vede unde nu este si il evita cand l-ar putea vedea.

o data sau de 2 ori pe an, viseaza la fel ca celelalte.

acum dilema mea ar fi cam urmatoarea:

CARE DIN ELE E CEA MAI (ne)FERICITA? de ce?

pare simplu? nu-i! pe bune ca nu!

eu

eu nu am fost niciodata o femeie obisnuita. normala. posibil de incadrat intr-o categorie.

eu m-am crezut mereu mai tare decat sunt, mai slaba decat puteam fi.

am suferit mult, am trait intens, am trait intr-o lume a mea, din care nu am putut iesi decat singura, in care nu era loc pentru 2 mai mult decat simteam eu ca e nevoie…

am suferit dupa fiecare pierdere, am inlocuit rapid fiecare tristete cu o bucurie noua, pentru ca nu trebuia sa le caut, ocaziile imi apareau mereu, ma cautau ele pe mine, ma ademeneau sa incetez a plange si sa incep din nou sa rad. imi lasau pe maini parfumul unei suvite de dupa ureche, adormeam in acordurile cate unui mesaj dulce, ma trezeam in zori cu cate un beep de buna dimineata, ma pierdeam in cate un vis si ma trezeam dand cu capul de cate un stalp…

timp de atatia ani,viata mea a fost un sir de intamplari frumoase, de vise dupa care am plans, de mingi de tenis urmarite prin eter, de inceputuri de poveste si de finaluri de telenovela pur romaneasca…

eu am trait toate astea oarecum involuntar, nestiind de multe ori sa le apreciez suficient, nestiind alteori cum sa le sar mai rapid…

altii in locul meu ar fi ucis pentru o particica din ceea ce am avut…majoritatea m-ar ucide pe mine pentru ce am acum.

e comic intr-un fel, am cate un pic din tot ce mi-a placut, din tot ce mi-am dorit…

eu sunt imposibila, ireala, de nedescris…dar sunt EU, cu toate cacaturile mele, bune si rele, cu limbajul meu cult de mahala, cu dulceata mea acra si cu acreala mea dulce, cu obsesiile si ironiile mele, cu toate caramizile pe care le port in spate si cu toate zborurile mele mentale…

eu, …sunt o vesnica furtuna…

dar tie iti place furtuna si n-ai putea trai fara ea!

bila neagra

bila neagra are o poveste interesanta…

pe care o sa o povestesc maine pe la ora pauzei de scris.

bila neagra ma urmareste…oare ma prinde?

eroi de roman

citesc „romane culte” de o buca de vreme…nu stiu ce-mi veni…alex spune ca asa imi place mie sa traiesc in povesti, sa scriu prostii si sa ma gasesc in vreo carte veche. zice ca seman cu o eroina celebra care nu-si poate gasi linistea nicicum…

alex e baiat destept. a citit 3 carti in toata viata lui: cartea de mate, cartea de fizica si almanahul de benzi desenate.

urasc benzile desenate.

citea des „spiderman”…pe care lasam sa cada uneori scrum de la juma de tigara…

radea de mine si de cartile mele si obisnuiam sa ii ard cate una peste dovleac: „na, ma, poate-ti intra si tie cartea-n cap!”

azi stam amandoi cu fundu-n sus, pe cate un fotoliu, si ne inghiontim din cand in cand numai ca sa ne convingem ca suntem inca vii.

Ian a plecat in anglia cu tat-su, iar asta e singur din nou, prost si plictisit.

mi-am tras o carte noua, din 2 volume (vroiam sa zic „buci”, de la „bucati” adica, dar mi-a trecut cheful in 2 secunde cand mi-am amintit ce zi e azi…)

noi 2 suntem eroii dintr-un roman prost si prafuit, deghizati in personaje de va(r)za ale societatii, 2 pustani cosurosi, care toaca banii parintilor intr-un apartament complet utilat, mobilat si suportat de baba(la)ci…

imi iau pachetul preferat si zbor oblic spre usa:

„vrei ceva?”

-„ceva mult, bun si ieftin…”

i-am tras cheile din buzunar si ma arunc in masinuta sa dau o tura, nu am chef de nimic, niciunde, cu nimeni, da m-as tare mai duce printr-un loc anume.

in romane, o imbulineaza toti eroii astia distrati si zanatici…in realitate imi iau o amenda pentru viteza sau pentru pileala.

nimic…nici un „poli- adjectiv” cu care sa ma cert, nici un „complement direct” care sa includa masina in fraza, nici un pusti care sa joace vreun joc, orice, prin fata blocului…

m-am intors.

-„mi-ai adus?”

…”n-aveau!”

-„cum, ma, aerul de exemplu e mult, bun si gratis…”

„o fi, da nu e ieftin!”

i-am trantit o carte in brate si mi-am reluat locul pe fotoliu. gasisem pe jos o matza lesinata de foame. am adus-o sus. miauna enervant prin bucatarie. semineul fals (casa de cretini fara semineu nu exista), scoate sunete de lemn trosnit in timp ce ploaia rece spala geamurile, desenand pe ele, asa la misto, fetze vesele care se cer sterse.

am uitat de matza, tigarile au ramas in masina, masina in parcare, ploua si mi-e frig. alex doarme in fotoliu cu cartea nedeschisa in mana stanga. de undeva dintr-o fila mototolita se aude un zumzait enervant de telefon…ma ridic brusc si fug in camera mea. ma impiedic de prag si ma izbesc de parchet cu o viteza de om nebun.

nu mai pot sa ma ridic. nu mai vreau. telefonul nu mai suna si alex sforaie. am ramas pe podea, cu o mana sub cap si cu genunchii vineti…

la juma de metru mai incolo a intepenit cartea. cand bate lumina din parcare pot vedea reflexia paginii pe parchet. am obosit.

ma intreb care din noi o sa se scoale primul…