Mica si degeaba….

E ciudat ca la cei 175 de cm ai mei sa ma simt mica…dar sunt fix degeaba! Oamenii invata lucruri noi, oamenii avanseaza, oamenii sunt vii…in timp ce eu imi astept sfarsitul cu motanul alaturi si cu ochii la Vladut…

Cum am ajuns asa? Pe unde m-am pierdut? Unde mi-am pierdut visele, viata, dorinta?

Nu mai pot picta. Nu mai scriu. Nu mai stau la povesti cu Alex. Nici macar nu mai conduc masini scumpe. Ma imbrac banal si sters, traiesc banal si sters, iubesc la fel cum traiesc…iubesc?

Iubeam viata!

Eram tanara, creata, roscata si visatoare. Aveam tocuri cui si mintea odihnita. Calcam numai prin strachini, dar o faceam cu buna stiinta. Acum imi masor pasii cu o precizie de ceas elvetian si nu mai stiu sa rad, sa sar, sa cant…

……..

Am plans gandindu-ma la mine. Ma uit in oglinda si ma intreb: ce mama ma-sii a mai ramas din mine?

……..

Sunt doar o umbra din ce am fost, din ce as mai fi putut fi. Sunt o mama groaznica! O fiica nepasatoare si o sora ingrata.

Frustrare?

……..

Mia ma trage de coada razand si imi spune ca sunt o baba otetita.

……..

Va trebui sa imi trag doua palme zdravene si sa ma pun pe alergat dupa viata. Sa simt din nou, sa rad cu pofta, sa nu mai plang, sa visez, sa cred, sa zbor…

Imi sclipesc ochii a zambet cand mi se agata Vlad de gat, cu mainile lui mici, cu ochii lui caprui si mari fixati in ochii mei…il strang in brate si el imi saruta obrajii. Daca nu ar exista, as vrea sa il inventez! E ireal!

Cum poate un copil atat de bun si cuminte sa ma suporte pe mine???

……..

Imi odihnesc mintea pe genunchii Miei…biata fiinta imi spune povesti, ma indeamna sa scriu, imi impleteste codite si zbarnie ca o morisca stricata.

……..

Ma simt mica si degeaba, intr-o camera mare, intr-o lume prea mica, in fata unor munti prea inalti.

Dar, intr-un fel, cred ca Miut avea dreptate…scrisul ne face mai liberi, mai visatori, mai atenti.

……..

Adorm tarziu si ma trezesc de dimineata cu rasul lui Vlad, si vocea lui dulce imi umple ziua de soare. Fug dupa el in biblioteca, trecand pe langa munti…dar muntii nu mai sunt! In locul lor se inalta un castel din carti de joc. Alaturi, un puzzle, o cana de cafea rasturnata si un tablou inceput.

……..

Si peste toate, si bune si rele, un ras suav de copil!

Anunțuri

eu spun prostii si Iepurul rade…

….”ce naiba faci cu una care stie numai pozitia misionarului, si nici macar pe aia n-o stie pe de rost??”…

…daca a inceput postul…hai sa postam!..

…degeaba are ala un cont mare daca nu mai are nimic altceva ridicat…ca daca lui nu i se mai scoala nimic, mi se blegeste mie de conturile lui…

cam asa discuta doua femei mature, la un pahar de cioace, pe o plaja verde, de mari si orizonturi ciudate, intr-o seara de octombrie rece si urata.

cam asa o sa ii scriu cand voi pleca de pe plaja copilariei noastre, unei femei de care imi va fi dor, cu zambetul atarnand pe coltul ornat cu modele eterne al unui pahar gol.

cam asa suna refrenul de la melodia pe care tot incerc s-o compun.

suna a gol si a plin, si a mare si a val, si a viata, si a tristete si a copilarie lasata in urma.

si dintr-o pagina de roman prost, o sa sara un iepure si o sa tup-tup-aie de  nebun prin scrierile mele pana o sa ma enervez si o sa-i trimit o foaie de varza…

si dintr-o  tara abstracta, legata intr-un cui de mare rece, coborand pe un rau linistit, printr-un oras inventat, voi prinde intr-un cercel o poveste noua si veche, cu iz de romanta de toamna.

ma uit in urma si imi vine sa rad…

e adevarat ca sunt egoista (cel putin o parte din mine este), e adevarat ca mi-am trait viata cam la maxim, e adevarat ca m-am cam jucat cu destinul…

imi vine sa rad pentru ca imi amintesc toate cate le-am trait…

uitasem multe!

imi vine sa rad pentru ca am fost f fericita din lucruri f mici…

imi vine sa rad pentru ca am avut intotdeauna prieteni dispusi sa ma scoata din baliga atunci cand a fost cazul…

imi vine sa rad pentru ca am trait o telenovela cu rating imens…

imi vine sa rad pentru ca multi doar isi imagineaza peisaje pe care eu le-am vazut, clipe de ciocolata pe care eu le-am gustat din plin si tristeti care aproape m-au invins…

am fost pe marginea prapastiei periodic, si de fiecare data mi-am dat drumul stiind ca cel putin o mana se va intinde sa ma prinda…la inceput au fost 2 maini, si o imbratisare calda de renuntare…

am trait mereu intre extremele mele…

am trait 9 vieti in cativa ani, am murit de cateva ori si am reinviat in alta parte…

imi vine sa rad cand ma uit in urma…sa rad cu lacrimi…de toti cei care nu stiu sa traiasca!

imi vine sa plang pentru voi, imi vine sa plang pentru mine…

pentru ca am fost atat de ocupata cu micile rahaturi ale vietii, incat am uitat sa traiesc!

ma uit in urma si imi vine sa rad…