diferente

Ca tot ar fi fost azi ziua lui…

Nicky m-a iubit cand eram saraca, cand nu stiam sa ma imbrac si nici macar nu aveam cu ce.

Nicky m-a iubit cand nu ma machiam, cand eram naturala. atat de naturala ca nici epilator nu aveam si nici lame nu foloseam…

Nicky s-a indragostit de mine cand eram imposibila, turbata si inocenta. Nu stiam nici sa sarut.

Nicky m-a iubit atunci cand eu abia invatam ce e iubirea. Si habar nu aveam ce simt…

Nicky a continuat sa ma iubeasca si dupa ce sufletul meu l-a tradat. Si numai el stia cat de mult!

Ian nu m-a iubit nici cand aveam propria afacere, ma imbracam numa-n toale de firma si stiam sa le port.

Ian nu m-a iubit nici cand eram cea mai stralucitoare prezenta din lumea lui, o prezenta dorita de multi…

Ian nu s-a indragostit de mine nici dupa ce i-am daruit un copil. pentru care mi-am riscat viata.

Ian nu m-a iubit nici macar pentru ca eram foarte „priceputa” in pat. Si doamna in societate. Si gospodina din cand in cand…

Ian nu m-a mai iubit de cand nu a mai avut rival. Era prea simplu…

Eu i-am iubit pe amandoi. pe unul mai mult decat pe celalalt. Pe unul inocent si pe altul cu pasiune. Pe unul in copilarie si pe celalalt la maturitate.

Eu mi-am dedicat ultimii ani lui Ian. Din pacate…

Eu…ar fi trebuit sa nu il uit niciodata pe Nick, sa ii respect memoria si sa ma inchid intr-o manastire!

Si singurul lucru bun e Vlad!

Si e singura mea raza de soare!

Anunțuri

tristetea

e cel mai rau dusman. ne roade, ne mananca de vii, ne arde din interior si ne uda obrajii.

urasc tristetea!

imi urasc tristetea intiparita adanc in ochii mei clari…nu pot sa o ascund, nu pot sa o alung…

si eu care credeam ca incepe sa fie bine…

Nora mi l-a adus inapoi pe Vlad. l-a salvat.

dar eu incep sa mor…si incep sa ard din interior, ca o scrisoare veche ce se aprinde l;a contactul cu aerul. (licenta poetica).

…………………..

stiu, dar nu pot urla, nu am cuvinte, am limba taiata. de durere.

…………………..

locul meu s-a risipit in cenusa si in fum si in umbra diminetilor urate si ude nu imi mai ramane decat vlad.

ce ironie!

……………….

imi caut pisica pe sub pat…si nu-i! in bucatarie? nu…

m-am mutat din nou in casa mea. e mare, rece, goala, trista. fara alex, fara ian. doar eu si copilul. nu stiu cat…o vreme…

cica e mai bine sa tin copilul izolat o vreme…ei, as! am plecat sa ma pot gandi.

……………….

il caut degeaba. cred ca mi l-au luat, sa il tina departe. sper sa mi-l aduca inapoi. sper!

vreau motanul meu!!!

si vinul….si serile mele de lectura tihnita. si masina lu alex, si pe alex…si problemele lui.

cu el ma distram, copilariile lui erau amuzante, ca o barca mica si albastra pe valul rasaritului…

pe unde mi-o umbla neispravitul ala???

……………..

pis, pis, pishu?

……………

mda…pisu pe scutec…

……………..

l-am adormit…e usor de pacalit. ca un copil :p. imi arde de glume.

l-am sunat pe ron sa imi aduca tigari. fumez pe terasa. si vin. si vine acusi. vine repede.

as da o tura cu masina, dar a mea e boring. rau de tot…

……………….

a venit, a plecat. beau singura..

imi amintesc de alex: „auzi, eu cred ca as putea sa fac sex cu ea si apoi sa discutam cum a fost…”‘. am ras maxim. rad.

aud telefonul, l-am lasat pe pervaz. nu ma ridic, nu raspund, nu exist.

……………….

vlad e singura mea realitate. iar el e mic si doarme. eu nu!

repede

mi se pare ca totul trece foarte repede…

tineretea, bucuriile, tristetile, viata….

se apropie ziua unirii sufletesti cu Ian…

am ales ziua de 13 pentru unirea civila.

imi amintesc acum cuvintele lui Nicky: „toate trec atat de repede…din pacate!”

Nicky s-a stins demult, ca o steluta purpurie intr-o mare de stanci, dar amintirea lui e mai vie decat marea insasi…

nu il mai vad in vise, dar inca ii mai simt prezenta.

totul s-a intamplat atat de rapid!

imi imaginez ca peste vreo 5 ani o sa stau in casa noastra noua (Ian vrea sa construim o casa) si o sa ma intreb cand s-au intamplat toate astea…

peste 5 ani o sa fiu deja batrana. si poate tot fara copii. cu un motan lenes si cainele lui Ian.

sau poate o sa am 2 copii agatati de fustele lungi si insipide in care o sa imi ascund picioarele inca frumoase si netede.

stiu sigur ca o sa am picioare frumoase. ca mama!

si o sa il astept pe ian sa imi aduca un cadou de aniversare….CADOUL MEU de aniversare…

acum il astept pe Nick. sa imi binecuvanteze visul.

si parca il aud soptindu-mi :”totul trece atat de repede”…

nicki, ian, alex si motanu

inca ma mai intreaba lumea pe cine am iubit/iubesc mai mult…

de nicki m-am indragostit grabit si lenes, in umbra unui nor, a unui castel de nisip intarit si a unui val ce m-a impins in bratele lui.

de ian m-am indragostit tarziu si fierbinte, in umbra unui pahar de sampanie varsat pe covor, a unui rasarit somnoros ce mi-a luminat zambetul.

pe alex l-am primit cadou la pachet cu familia, aiurit si vesnic tanar, in umbra unor lectii interminabile si a unor cafele cu lichior.

motanul mi-a sarit in brate intr-o dupa-amiaza, murdar si plouat, in umbra unui copac batran si a unor flori tinere, pe o insula mica si infipt adanc in amintirile mele.

iubesc rasaritul din ochii lui ian, la fel cum iubeam apusul in bratele lui nicky, mi-e drag alex si aproape nesuferit motanul…

pe cine iubesti TU mai mult?

nebuni

factorul declansator al nebuniei unui om poate fi orice chichita, oricat de neaisemnata.

sunt multe stadii ale nebuniei.

si multi nebuni…

unii isi pierd incet, incet memoria;

altii devin agresivi;

unii se inchid in lumea lor interioara;

altii isi construiesc realitati paralele;

unii isi fac rau lor;

altii le fac rau altora…

care sunt inofensivi?

parola mea e data la care a murit nicky. daca nu as avea-o ca parola, as uita-o…

si totusi factorul declansator al nebuniei mele a fost moartea lui. sau poate moartea bunicii. sau poate a primului tata.

imi e teama ca nu voi afla niciodata!

nu stiu nici macar daca cel care a murit a fost nic sau ian.

doar eu si mama lor ii puteam deosebi.

mamele sunt subiective, preferatul ei era fiul perfect, ar fi logic sa isi doreasca sa fi murit celalalt…

eu…eu pluteam undeva intre realitate si fantezie, intre iubirea fata de nic si atractia fata de ian.

si eu sunt subiectiva.

ian….e singurul care stie adevarul…

fiecare frate traia de fapt 2 vieti…daca ar fi trait amandoi 100 de ani ar fi ajuns pe la jumatatea vietii sa se intrebe care-i care….

 

partea gandicioasa a teoriei mele imi sugereaza faptul ca se pot face teste pentru a determina cine e barbatul pe care il iubesc in prezent, dar partea realista stie ca tatal lor nici nu vrea sa auda de asta…

pentru toata lumea, ian e barbatul perfect care merita!

iepuru zice ca-s nebuna.

eu cred ca de-abia acum imi revin, incerc sa ies din fantezia in care mi-am inchis viata si sa vad realitatea. dar imi e teama!

realitatea ma sperie.

o sa inchid compu, o sa imi trag patura peste urechi si o sa adorm la loc.

poate ca acum visez, ca nic traieste, ca alex si cu mine traim inca in casa parintilor, ca afacerea noastra nici nu exista inca si ca masina mea nu zace botita intr-un atelier auto….

ma intreb care din noi toti e mai nebun:

iepuru- pt ca ne crede intregi, eu- pentru ca ii cred (pe toti) nebuni, ian- pentru ca se crede unic, alex- pentru ca se crede matur sau motanul meu care ma priveste tamp in ce-si linge tacticos o labutza….?

 

din suflet

simt ca nu am mai scris de mult din suflet…sa pun creionul intr-un punct pe foaie, si sa imi las sufletul sa curga in spirala, pe un topogan de amintiri mieroase, cu aroma de primavara si de frunze uscate…

imi e dor de o poveste senina, cu inceput si sfarsit, de un ecou vibrant, din care sa inteleaga ceva si cititorul.

imi e dor de o poveste scrisa de partea mea senina…

imi scrii???

imi aduc aminte de prima cafea cu ian.

abia il cunoscusem, cu o seara inainte si ma agitasem mult sa gasesc un pretext sa-l mai vad. imi promisese ca vom bea o cafea impreuna.

m-am framantat toata ziua si, in final, mi-am facut curaj sa il sun. i-am spus timid ca mi-am uitat ceva la el, un lucru neansemnat, dar imposibil de gasit (fiind inchis in pumnul meu transpirat), si ca daca il gaseste, ramane al lui, daca nu, imi ramane dator cu o cafea.

cred ca a zambit. avea o voce ce aducea a zambet suav.

telefonul zambea a vocea lui, vocea lui suna a viata…

a ramas sa ne vedem printre orele de scoala intr-o pauza cand puteam chiuli amandoi.

ne-am intalnit pe un pod vechi, ce scartaia mai ceva decat genunchii mei la vederea lui. era imbracat in negru, ca un mic diavol, cu ochii lucind a zambet, cu zambetul lucind a fericire.

am mers pe jos, traversand orasul, uitand de ore, de teze, de tot…din 2 ore libere am facut punte 4…din 4 am facut 6…si din 6 am facut 8. am stat in parc, sub un copac vechi, prieten copilaros, care ne-a facut sa vorbim verzi si uscate, din care nu tineam minte nimic nici 2 secunde…caci ochii lui luceau a cer senin si cerul era senin ca intunericul din ochii lui…

in fiinta lui blanda si-au gasit culcus toate sperantele mele, inchise in ciocolata…

m-a sunat mama dupa vreo 4 ore:

„unde esti???”

-in biblioteca!-

am ras amandoi de convingerea cu care am spus-o.

nu mai stiu cum am ajuns acasa, daca de mana sau cu mana in buzunar, fluierand a pustiu sau a cald…

dar era cald la mine in suflet si din ochi scapam caldura.

nu stiu nici daca urmatoarea intalnire a fost a doua, a 3-a sau a4-a zi, dar stiu ca imi mancam unghiile cu tot cu deget asteptand.

am propus sa vin la el sa ii prepar o cafea. m-a asteptat la colt si am urcat tremurand.

toata relatia mea cu ian (partea senina) am tremurat…

ajunsi in bucatarie, ma fastaceam mai ceva ca o pitzi la curatat carftofi…nu nimeream ibricul, plicul de ness si zaharul. el statea pe un taburet, in bucataria lunga si zambea malitios:

„te descurci?”

-ma zapacesti!-

„eu? de ce?”

– nu stiu…-

am baut cafeaua, asa cum a iesit, frecata cu spor, dar fara spuma, am ras de stangacia mea si apoi am ramas privindu-l, din picioare, sprijinita de bufet:

-mmm…ma gandeam la ceva…-

„la ce?”

-…la ceva…cum ar fi daca….-

„daca??”

-nimic….hai sa iti arat un joc…-

„erai curioasa cum e?”

-mahahammm…-

„si cum e?”

-mmmahahammm…..-

a zambit, a ras…

„tremuri!’

-mahahammm-

a ras iar. am ras impreuna si am baut inca o gura de cafea…

cum putea sa fie, altfel decat dracesc de bine?

buzele mele atinsesera gura micului diavol. mi-a intrerupt jocul cu un sarut cvasi-timid.

m-am speriat ca tremur. ma temeam de puterea pe care a avea asupra mintii mele. ma temeam de mine. eram prea tineri…eram la inceput…

nu imi amintesc nimic altceva din primele intalniri…decat buzule lui si ochii negri…

el ma saruta si eu tremuram…el ma strangea in brate si eu tremuram…el imi saruta mana si eu visam…

ploua si topaiam printre melci, sa nu-i calc, pe drumul dintre casa lui si scoala; ascultam muzici cretine la micul radio portabil pe drumul dintre casa mea si casa lui…

intre noi parea sa nu fie nimic…decat cerul senin si tremuratul liber…

asta a fost povestea primei cafele…

IAN

unii au observat ca nu scriu decat fugar despre ian.

de ce?

chiar vreti un adevar dureros?

well…

Ian a avut un frate. nu o sa spun cum il chema, pentru ca ar fi oricum, un nume inventat. nu pot scrie numele lui, nu il pot pronunta, nu vreau sa il aud…

deci, dupa cum spuneam, ian a avut un frate. geaman. oaia alba si oaia neagra. in timp ce oaia alba studia si dadea petreceri cuminti, oaia neagra se imbata, lipsea de peste tot si sfarama inimi.

am fost impreuna acum multi, multi ani, pe vremea cand imi placeau baietii rai. dar tati era impotriva, asa ca am recurs la un mic siretlic: cum fratii, atunci cand erau amandoi treji,  erau 98% identici, in fata alor mei faceau schimb de identitati. in fata tuturor, iubitul meu era ian, in timp ce adevaratul meu iubit ii lua locul. a fost bine pt el… a invatat de la ian sa se mai domoleasca, a incercat sa se potoleasca, dar nu l-a tinut mult.

intr-o seara, fratii au avut un accident…soferul a scapat, dar pasagerul a murit.

soferul era ian. pasagerul era beat, proaspat cules dintr-o crasma.

tineri fiind, cum oaia mea neagra imi promisese marea cu sarea, ian s-a simtit dator sa ma oroteasca din momentul ala si am continuat sa pozam in iubiti, indurerati de moartea fratelui pierdut, cu lesinuri inexplicabile si promisiuni de neainteles…

jucam dupa o singura regula: atat timp cat nici unul din noi nu avea sa-si intalneasca jumatatea, ramaneam „impreuna”…

la inceput, de frica tatalui meu, de rusine, de teama de a ramane singura, de dragul chipului identic, din nevoia de intelegere, am adancit sarada asta pana ni s-a infundat iesirea…

ian ma ocrotea si imi alina sufletul…pana intr-o noapte cand am alunecat amandoi printre cersafuri si ne-am trezit pe jos, stanjeniti, incomod de dezgoliti si imposibil de discutat.

apoi…a ramas asa, dintr-un fel de inertie…

„pana cand ne vom intalni adevarata jumatate…”

si a mers bine, prin pat, pe langa, in seri romantice prin parcuri, in excursii cu masina, cu iahtul, in cine cu familia mea si certuri cu familia lui, pana cand…m-am indragostit.

m-am indragostit de ian intr-o dimineata, si, oricat am incercat sa il mint si sa ii spun ca nu pe el il iubesc, m-a simtit. ma cunostea mai bine decat frati-su!

in momentul ala, totul s-a rupt…iar acum ian incearca sa iasa din lantul de incurcaturi in care s-a bagat de bunavoie.

stiu, o sa imi spui ca e si vina mea, ca am acceptat…ce puteam face?

in lumea mea suntem stapani doar asupra mancarii din stomac. tot restul apartine celor ce ne-au dat viata…sau care ne-au REDAT viata.

si-apoi ian era copia fizica fidela a celui pe care il iubisem foarte mult…imi injumatatea durea, imi crea iluzii, eram foarte tanara, iar el ma facea sa ma simt din nou stapana pe viata mea.

alex era inca prea mic pentru a intelege, dar a stiut de la inceput.

era unul din foarte putinii care ii deosebeau pe cei 2 numai dupa zambet.

si cu alex am un pact: el nu vorbeste despre fantome, eu nu ii reprosez nimic…la inceput il uram pentru asta, apoi am inceput sa il inteleg…

uneori ma intreb daca nu e posibil sa fim frati buni, nu vitregi, apoi ma intreb daca il iubesc intr-adevar pe ian, sau e doar afectiunea declansata de toti acesti ani de semi-singuratate…poate mi-e dor de celalalt…

poate si ian se teme, poate ma respinge din nesiguranta, sau poate chiar nu ma iubeste!

azi o sa dorm singura, maine o sa il sun pe ian. o sa imi spuna ca e obosit, iar eu ii voi spune ca sunt trista. ma va strange in brate si imi va spune povesti, apoi va adormi pe diagonala patului, in timp ce eu ma voi uita la vreun film prost, in compania baloasa a cainelui mare si negru, incercand sa imi inteleg ratiunea…

e de ajuns?

vacanta

m-am intors si io ca lenesa, la jumatea saptamanii si ma laud…

fusei in excursion cu ian si cu alex.

fara caine (muhahaaaaaa), fara motan (sniffff) si fara bani. eu, adica.

fuseram (fuseseram nu mere) si noi ca omu, la mare. nu a noastra, nu a lor, nu a voastra.

la marea cuiva, pe iahtul cuiva, cu problemele noastre comune.

iepuru si mia s-au intors mai devreme de pe la marile lor (una-n grecia, alta-n croatia) si s-au intalnit fara mine…

din cauza lui alex nu mi-a tihnit vacanta cu ian. din cauza lui ian, nu mi-a tihnit relaxarea in familie. se cearta incontinuu pe tot felul de prostii.

am vrut sa il cuplex pe alex cu o fata de pe iaht, dar n-a mers.

am ajuns intr-un port, la mama naibii, si a coborat sa-si caute un breloc-suvenir. era vesel si ma bucuram de viitoarea ora de liniste si pace, cand, din senin, s-a oprit brusc. m-am ridicat sa ma uit dupa el si l-a vazut cazand. ian si capitanul au fugit dupa el.

a avut febra 2 zile.

cand le-amsunat pe fete sa le povestesc au zis ca nu ma cred, ca ori delira el, ori deliram eu…

ne-am intors, cu bine, dar sunt obosita…

as vrea sa plec undeva, departe, numai cu ian, dar nu pot!

diseara ma duc acasa, sa am grija de frati-miu si sa o mint pe mama.

fetele ma invidiaza pentru iaht (bleah, nu-i al lui ian si cu atat mai putin al meu!), pentru ian (greu de inteles ) si pentru parintii intelegatori si simpatici (mai ales tati)…iar eu, EU le invidiez pentru libertate si pentru vesnica lor tinerete sufleteasca…

sunt inca in vacanta. cu ian si cu alex. cu ian ma vad mai tarziu.

SPA de luni

lunea e o zi anosta, zic eu, spun angajatii, se plang prietenii…

lunea e ziua in care iepuru are treaba, mia are draci, mama nu vrea sa faca placinte, tata pleaca in delegatii, alex vine la mine.

alex vine mereu cu aceeasi poveste, in care (cred ca din greseala doar), mai schimba din cand in cand personajele…

cand nu e Ea, e Ioana, cand nu e Ioana, E sora lui Iepuri, cand nu e sora, e verisoara….

…iar eu il ascult de fiecare data, cu un pahar de ceva in mana, cu tigarile alaturi, cu o cafea inceputa pe masuta neagra, cu picioarele stranse sub mine si cu mana libera mangaind suvitele carliontate ale fratelui ratacitor.

imi e drag sa il tin asa, sa il alin, ma linisteste pe mine, imi calmeaza furiile si dorurile nebune, ma duce cu gandul departe si ma face sa zambesc a tinerete…

Ian ma intristeaza si ma infurie lunea….nu e niciodata dispus sa iasa, sau cel putin, nu cu mine…, e ofuscat si nelinistit.

alex e un ghem de nebunie pura, inchis intr-o mutrita inocenta, dar sarmanta.

e mai destept decat mine, nu inteleg niciodata de ce trebuie sa auda de la mine, lucrurile pe care le stie el mai bine…ma simt de multe ori mama, nu sora mai mare, il simt ca pe un copil ce trebuie ocrotit.

as vrea macar sa il pot feri de tot ce e rau in lume, dar eu nu pot, iar el nu vrea…ii place sa traiasca in suspans, in nelinisti, in doruri si dureri ciudate. alex e un om al drumului. nu ii place sa stea prea mult pe loc, e mereu agitat, in cautare de ceva-nici el nu stie ce-, undeva-nici el nu stie unde-, atat timp cat stie ca mereu va exista un „acasa” in bratele surorii singuratice…

ma intreaba ceva de Ian, ii spun ca ne-am certat iar si ca de data asta nu il mai iert asa usor. imi ia paharul din mana, se rasuceste si se uita in ochii mei :

„auzi, tu il mai iubesti???”

incep sa rad, si sorb din cafeaua veche, uitata si rece: „ihi”

imi da vinul inapoi: „bea, caci treaza aberezi!…”

rad din nou si il ciufulesc. pe marginea canapelei se infiinteaza motanul meu paros si alex incearca sa il prinda de coada.

ma simt ca o mama cu 2 copii: unul care miauna si altul care miorlaie!

alex are un semn din nastere pe frunte…o mica cicatrice aproape invizibila, ascunsa uneori sub buclele mai lungi. incerc sa nu ma gandesc, dar imi e ciuda pe cicatricea aia ca ii marcheaza chipul fin si tanardevin constienta de sirul primaverilor mele cand ma gandesc la tineretea lui si a fetitelor pe care mi le fataie pe sub nas in fiecare poveste.

am cunoscut cateva si personal, dar nu m-au atras cu nimic…in afara de Ea…Ea, era o treaba buna! din pacate, ERA si atat!

nu imi mai place vinul, ii spun sa se ridice, sa ma lase sa merg in bucatarie sa imi torn altceva, dar ma prinde de mana si ma intreaba de ce sunt asa de buna cu el.

rad din nou si arat spre poza lui tati.

nu ma crede!

se agata de piciorul meu, ca un lenes, si ma roaga sa ii aduc si lui ceva bun. imi scutur piciorul si il refuz. aud un „zdup” nervos si vad motanul zburlit cum fuge spre dormitor: l-a prins de coada.

pana sa ma intorc, copilul meu o zbugheste pe usa, strigandu-mi ca ma pupa si ca se intoarce tarziu…

dau animalul jos de pe perna si ma intind dupa o carte. mi-e somn. mi-e lene…

si mi-e dor de Ian…

imi amintesc…

…cum l-am cunoscut pe IAN….

–  era o dimineata senina, eram micuta si nu reuseam sa ma inchei la pantofi. in schimb i-am legat lui sireturile si am reusit. m-a pupat pe obraz si am topait…

– era o dimineata urata la scoala, aveam o multime de colegi noi. m-am uitat in jur si l-am vazut pe el. ochii ii sclipeau ca ochii unui saint bernard pe sub suvitele din breton…

– era o dupa-amiaza cretina de copil plictisit. cand au aparut ei…si brusc, anul meu a devenit mai frumos…

– era o seara frumoasa, cu eclipsa de luna, pe malul marii. eu daramam un castel de nisip si el ma privea. l-am zarit dar credeam ca s-a speriat de mine si de nervii mei, caci a plecat. ne-am regasit pe stanci. a venit spre mine zambind si mi-a aprins o lumina in suflet…

– eram la un bal al bobocilor si l-am zarit in multime: era cel mai inalt tip din incapere: blondut, cu ochi caprui-verzui…

– eram la mare, taversam terasa si el si-a ridicat ochii din supa si m-a privit cateva secunde.

– il priveam prin fumul discotecii si imi doream sa am atata curaj cat sa ii vorbesc. m-am dus la baie dupa el si am asteptat sa iasa…m-am fastacit si l-am intrebat daca ii place sa danseze…

– m-am trezit intr-o dimineata, dupa o petrecere ca admiram rasaritul din scaunul lui de birou, prin jaluzelele balconului, prin geamul camerei, reflectat in ochii lui caprui-inchis, in zambetul lui pe sub mustati si mi-am pierdut ratiunea…

-a stat la mine si, amici fiind, incerca sa ma faca sa il uit pe El…intr-o zi a plecat, dar nu fara a ma saruta in spatele usii inchise de la intrare. m-a sarutat si a plecat, lasandu-mi cate un beep de consolare in fiecare dimineata…

– cautam o baie, si, cum usa nu se inchidea prea bine, s-a oferit sa stea de paza…am simtit ca daca pot impartasi un moment stanjenitor cu el, am putea impartasi si o prietenie frumoasa…a devenit relatie, dar nu a durat prea mult…

– l-am zarit intr-o primavara in fata unui bar, am stat la aceeasi masa si i-am spus simplu: „mai stai!”…

– m-am trezit admirand felul in care vorbea la o simulare de interviu…si desi era departe de a fi genul meu, mi-a trezit interesul…mai tarziu ne-am imprietenit si a inceput sa caute ocazii de a-mi ajunge in brate…

– mi-a spus ca „ma vrea”…in viata lui, pe drumul vietii, alaturi…

– mi-a primis ca va traversa oceanele pentru mine. ca le vor traversa impreuna. ca va veni cu mine la greci. am fost fara…

– mi-a cantat despre lunile de iarna, m-a incalzit si mi-a facut masaj la talpi, i-am impartasit din experienta mea in schimbul inocentei sale, dar m-a lasat sa plang singura atunci cand mi-a fost greu…

– mi-a fost amic, si asa a ramas. ii povesteam pe mess ce ma durea si ma alina ore in sir. imi intindea mana sa imi dea energie, iar eu ma inseninam. stiam ca am un prieten bun…

– mi-a descris grecia in culori vii, mi-a aratat peisaje de vis si a fost cuminte ca un copil…

– a scapat berea din mana cand am aparut, iar eu am simtit un fior cand m-a strans in brate sa dansam. l-am privit in lumina lunii si luna mi-a soptit ca il placeam mai de mult…luna mi-a fost intotdeauna aliat. si dusman…

Asa l-am cunoscut pe IAN, acum mult, mult timp, cand eram amandoi tineri, inocenti si senini.

acum el e plecat cu afaceri, iar eu ma hranesc din amintiri, din mangaierea vantului si din povesti.

si Alex imi bate mereu la usa sa verifice ca nu uit sa il ascult, sa il hranesc, sa il alin.

el si motanul sunt realitatea mea cea mai reala…si miorlaitul de plus paros ma face sa insir crantanelele pe alaturi, cu telefonul in mana, cu numarul Lui pe ecran, si cu tigara umezita tinuta intre telefon si degetul liber.

imi amintesc de Alex si il chem la povesti. ii cer o tigara si imi amintesc de amintirile lui cu fete mai noi si mai vechi, in fotoliul meu confortabil si stingher, in casa mea mare si atat de rece…