Cutiuta

Cu mult timp in urma, atat de mult incat de n-ar fi, mai ca nici nu s-ar povesti…am primit in dar o cutiuta.

Pentru ca „am fost cuminte”.

Asteptam o altfel de cutie mica. Poate ca cea de la 18 ani in care era un soi de verigheta din argint. O cutiuta ceramica ieftina, cu un bebe blond lipit pe ea. De o valoare mare pentru mine.

….

Pe cutiuta noua, de asemenea din ceramica, de data asta smaltuita si „pictata”, am urat-o cu o ora atroce. Din prima secunda. Cutiuta asta era de o goliciune fioroasa, atat in interiorul ei cat si si al mandrului cumparator. Un cadou absolut random, doar ca sa nu vii cu mana goala cand pleci cu cucu gol.

….

Au fost si alte cutii in viata mea:

  • una mare din lemn, in care mi-am inchis prima relatie „serioasa”;
  • una chicioasa, dar frumoasa, ce pare din argint, in care mi-am inchis primul suflet pereche;
  • o cutiuta mica, rosie, in care adun mesajele din prajituri;
  • o cutie de bomboane in care tin flori uscate…

…….

Mi-as dori ca in ultimile clipe de viata, batrana fiind, dupa o viata traita in continuare dupa reguli proprii, fara compromisuri si fara mizerii, sa imi inmanezi o ultima cutie. O ultima cutie inainte de cutia finala si rece din lemn captusit cu satin….

Mi-as dori sa te vad, sa iti vad ochii pe care i-am iubit atat de mult, si sa ma faci sa plang si sa rad cu un singur gest. Sa ma faci sa trec dincolo cu un zambet atat de greu de sters de pe chip incat sa fie nevoie de vreo 7 lamai (pomul, nu fructul), pentru ca iadul sa nu mai para un loc atat de vesel…

Mi-as dori sa deschid o cutie mica, din lemn, pe care sa fie gravat ca m-ai iubit intotdeauna. Si, in cutie, sub o petala de trandafir alb, sa gasesc atatea safire cat numarul zilelor in care nu te-ai gandit la mine.

…….

M-as prapadi de ras. Ori as muri ingropata in pietre albastre, ori as muri cu ochii plini de cea mai luminoasa fericire.

……

Si apoi as mai rade o data: in iad nu cresc lamai!!!

…..

Pentru fiecare cerc, o cutie. Lipseste una. Oare???

Sexy si draga

Citeam prostii pe net cand m-am izbit (inca o data) de o veche idee: persoana draga iti ridica parul de pe mana sau  nivelul de trai, la o simpla atingere.

Conteaza ce porti? Cum arati in acel moment?

„Imi e tare de ma doare” datorita fustitei sau datorita fetitei?

….

Pai, daca ar fi de vina fustita, ti-ar flutura steagul la fiecare femeie cat de cat aratoasa. Adica mai tot timpul. Toti  barbatii sanatosi ar face coada la medici…

Daca ar fi de vina muschii din camasa si nu zambetul  animalutului, ar fi mai multe cabine in buda barului decat locuri la mese….

….

„Rochia asta te face mai…..”, „ce pi…tpalac e rochia asta!”….”ba, da ce fund misto iti face perechea asta de blugi…”

Ma scuzi, draguta, dar fundu’ mi l-o facut natura (cel putin mie, ca poate voua vi-l face nitel si mersul la sala…), rochia aia nu face decat sa sada pe mine, si poate am nimerit marimea potrivita…

….

Te intrebi uneori  de ce urata aia (recunosc, ma intreb si io de multe ori, ca doar sunt aroganta) e cu frumuselul ala. Sau de ce bunaciunea aia e cu mititelu’…

Persoana care te iubeste, indrageste (sau cum altfel iti e confortabil sa spui), te considera sexy si in pijamale, si in capot si in rochia „aia mizda…”. Si in pantaloni scurti, si in costum, si in tricou… (Si cu aroma de ceapa, si cu aroma de usturoi, si cu respiratia aia cretina pe care o avem dimineata). Pentru ca cel care te iubeste stie cum arati. Orice material si croiala bine aleasa nu e decat un bonus. Sau mai multe.

Si daca azi esti mai frumos/frumoasa decat in alta zi, e pentru ca zambesti. Pentru ca „rochia noua” sau „camasa preferata” se aseaza frumos pe trupul tau care freamata. Ochii lui zambesc, molipsiti de zambetul tau. Buzele ei schiteaza un zambet, molipsite de zambetul tau. Si in loc sa ii spui ca te bucuri ca il/o vezi pur si simplu, ii admiri tinuta. Si te bucuri. Ca ii place.

Fara sa ii spui si fara sa-ti spuna.

….

Ti-e sexy sau ti-e drag/a???

 

„Daca te prind…”

Nu am mai scris de mult…

Am uitat sa scriu, am uitat sa alunec pe taste…noroc de Silva…ar trebui sa le cer bani pentru reclama…

As vrea sa scriu o poveste…dar mi-am pierdut recent fetita. Si coerenta. Si viata.

As fi avut o pereche frumoasa…Vlad intelege….a inteles tot….

E trist si nu despre asta as vrea sa scriu.

….

Imi fuge mintea catre ceva frumos, catre copilarie, catre sosetele umplute cu cirese inca verzi, furate din gradinile din cartier. Am crescut intr-un cartier cu multe case. Cu multi copaci. Cu flori si fructe. Si copii nebuni, asa cum nu mai vezi acum. Pe vremea mea, copiii cadeau din copaci, nu pierdeau vieti in jocuri.

Obisnuiam sa fur din placere, mai mult decat din necesitate. Si dupa intalnirea cu Mia, obisnuiam sa fur pentru ea. M-a fascinat mereu…si am incercat sa o castig, sa o pastrez in viata mea, desi nu intelegeam niciodata ca ea era acolo PENTRU MINE, pentru fata, femeia, care a oprit intr-o dimineata geroasa de ianuarie sa o conduca pana la scoala… credeam mereu ca ea e acolo pentru NFS-ul din calculatorul lui Alex, pentru ciocolata pe care i-o ofeream de fiecare data, pentru plimbarile in masina mea lucioasa…nu m-am gandit niciodata ca m-ar putea iubi cineva pentru MINE. Asa, pur si simplu. Pentru ca exist. EU… Am aflat asta tarziu, prin 2015, cand …cand!

….

„Nici nu m-am indragostit de tine…prea devreme”…..obisnuia sa imi spuna Nick in copilarie. Si am crezut mereu ca  nu pot fi iubita.

„Iubirea sta in gesturile marunte”,  spunea Alex, inainte sa plece si sa ma lase singura in lumea asta mare.

….

Imi amintesc o poveste, un laitmotiv care ma face sa rad…

Incerc sa respir in fiecare zi, sa trec peste, sa ma bucur de clipe….si clipele se inghesuie in mintea mea, oricat le-as alunga…se inghesuie in paharul de bere, ma gadila pe gat si imi urca incet in creier, cate o idee in fiecare bula de acid, cate un rand in fiecare inghititura de culoarea chihlimbarului…povestile se descompun si se amesteca, asemeni unei tablou semnat de Dali…asemeni unui suprarealist „mic dejun in blana”…asemeni unui…apus pe malul unui lac, intr-un leagan, in racoarea serii, cu o patura pe solduri si cu o caramida de sub care tot incearca sa iasa un greiere, pe suflet…

….

„Cred ca mi-ai furat niste mere din curte cand eram copii…sunt sigur…si mi-am promis ca daca te prind…”

Stiu sigur ca am furat zarzare din curtea ta. Si flori. Trandafiri rosii si roz. Stiu sigur, pentru ca iti recunosc gardul… L-am mai sarit in trecut si imi amintesc bucati de scandura vajaind pe langa urechile mele…si cred ca era si un mar…cu mere verzi si acre….

La fel de acre. Dar verzi!

….

„Daca te prind!…”

fragile

Suntem fragile. Suntem femei. Oameni.

Oamenii au inimi! Da, stiu, sufletul nu exista, inima pompeaza sange, bla, bla.

Corect! Incapatanarea e prima mea calitate.

Nu ii poti spune unui om ca e prea moale, doar pentru ca e om. Nu putem fi toti robotei.

Masinarie sofisticata de supravietuire? Stiu…undeva, adanc in mine, e infipta una…

Da, cu un strop de ironie si perversitate. Cum altfel?

Un caracter puternic poate avea caderi? Alunecari? Instabilitati? Oscilari? Schimbari de dispozitie?

Mie imi suna a hormoni, a natura umana, a faza lunara, a reactie la mediu….a raspuns la schimbarile bruste de directie ale unora…

Toti suntem moi. Pe toti ne roade.

Nu stim ce vrem, dar vrem ce stim. Fara jocuri de cuvinte.

Permiteti-mi sa rad!! Imi plac mult cei ce uita cu cine joaca ping-pong… Cuvintele?  Am trait printre ele, m-am hranit cu ele, m-am luptat cu ele, le-am invins, m-au zdrobit.

Fiecare joc are un timp al lui. Si un cronometru..

Existenta e fragila, iubirea e fragila, mana ce-o strangi cu nervi, cu disperare, cu repros, cu drag, cu spaima, e fragila. O simti acum, calda, aspra, moale, mica, mare, si palma iti ia foc. Dar maine, maine cand vei deschide pumnul nu vei gasi nimic.

Cand pleaca, unii isi iau manusile. Altii nu iau nimic. Cei cu mana rece sterg amintiri. Si iau buretele cu ei. Sa le tina de sete.

Fiecare manuta are o poveste. Un suflet pierdut printre degete, o scoica scapata in valuri….

Femeile vorbesc mult. Sunt femei. Analizeaza, scot radicali, aduna micile dovezi de afectiune. Cladesc din ele imperii.

Pana cand…pana cand, un cuvant, o adiere, un pix, o alunecare de tasta, un ton de apel, un gand…

Pana cand totul dispare. Ca si cum n-ar fi fost. Fara forma, fara rost.

Sunt fragila, visatoare, femeie. Traiesc in si prin povesti. Construiesc imperii, distrug regate, caut cuvinte, cresc in ghiveci stratul de iarba pe care vreau sa alerg, scot radicali din nori si adun impresii. Scriu prost!

Am o Atlantida a mea, mica si-a dracului, un sambure de ideal in viata pe care ma incapatanez sa-l caut printre panze… Am o fragilitate de pastaie, o rezistenta de capsuna si o incapatanare de fier..

Sunt o masinarie sofisticata de supravietuire…dar, mai intai de toate, sunt om…

un om mic si-al dracu’…

Deja vu

Am inceput sa scriu cu vreo 10 ani in urma o poveste in 3 acte: Fericirea, Dezamagirea si Razbunarea. Le-am ambalat frumos in aer de romantic, politist si erotic.

Nu am reusit sa inchei nici o parte. Le-am scris in paralel, Printre cursurile celei de a doua facultati.

Fericirea a fost scurta, dar cuprinzatoare si a generat nucleul povestii, ceea ce avea sa adune celelalte povestiri si sa le dea un sens, o forma…

Dezamagirea a venit sub forma de „incheieri” ale povestilor ramase suspendate in timp si suflet. Le-am inchis pe rand, asemeni personajelor ce nu isi mai puteau deschide ochii spre lumina. Nu am iertat nimic, am inflorit orice boboc si am colorat fiecare raza.

Razbunarea a venit dulce. Ca o felie de marmelada intinsa pe o bucata de paine prajita…topindu-se cald intr-o mare de ite incurcate. Mi-a placut sa ma joc, sa imi insir fanteziile si sa le astern pe ale altora pe foaie.

…..

Mai tarziu, mult mai tarziu, am cunoscut-o pe Ea.

Apoi l-am cautat pe Robert prin gari si printre pagini de roman ieftin…

L-am gasit pe un raft, intr-un anticariat cu vise sfaramate. Avea camasa cu guler teapan, maneci suflecate si sufletul incheiat pana-n gat.

Gandisem deja povestea. Imi trebuiau…Ei. Personajele.

…..

Dar nici o poveste nu-i a celui ce-o scrie…povestea e a celui ce-o citeste. A celui ce-o traieste. Si ei, Eroii Mei de poveste, mi-au lasat pagina goala, fugind…au hotarat sa-mi traiasca povestea in alt decor, in alta lume, pe un alt raft.

I-am urmarit printre pagini, gasindu-i cate putin prin nuantele de gri, apoi…printre aripi de primavara…si le-am simtit parfumul intr-un Adam si o Eva clasici.

…..

M-au tras de maneca intr-o seara, m-au oprit la o masa si m-au rugat sa scriu din nou. Sa termin cartea. Cartile. Pentru ei. Pentru ca ei traiau povestea mea nescrisa. Realitatea lor era realitatea mea si basmul meu era universul lor paralel.

Mi-au dat un jurnal. Un medalion si o ciocolata amara.

Mi-au spus sa scriu pana cand medalionul va rugini.

Mi-au spus sa musc din ciocolata de fiecare data cand cred ca viata e amara.

Si Mi-au spus sa citesc in fiecare zi cate un rand. Si sa scriu cate o poveste. O fantezie pentru fiecare linie coborata din pix. Un capitol pentru fiecare pagina. Si cate o carte pentru fiecare etapa a iubirii.

…..

Robert purta o camasa cu pixeli galbeni. Ea purta o rochita cu buline.

Eram invidioasa pe buclele ei perfecte, pe gulerul lui teapan si pe scrisul lor frumos.

Vroiam sa ajuung acasa, sa citesc tot dintr-o data, sa simt ce simt ei, sa tresar, sa tremur, sa simt.

Dar m-am pierdut pe langa librarii, printre titluri.

Si am uitat jurnalul pe un raft….

…..

Si ei m-au tras de maneca intr-o seara….

Mi-au dat un jurnal…

Si mi-au spus sa scriu!

De cate ori iubim?

„De cate ori iubim cu adevarat? Cate mari iubiri are un om intr-o viata? Nu era numai una? Si atunci…?”

Si atunci…iubim din nou.

Iubim diferit, traim diferit. Pe varste, pe culori, pe sunete diverse.

……………

Ar trebui sa spun ca fiecare varsta are marea ei iubire…dar, daca ar fi asa, cum de unii iubesc o data si bine? Oare iubesc O DATA sau (de fapt) NICIODATA, cu intensitatea acccea amara, care ne macina, ne distruge si ne recompune cu fiecare intarziere, cu fiecare zambet, cu fiecare raza de soare si cu fiecare nor…

Cei care se arunca in bratele iubirii fara teama, fara regret, fara intrebari si fara raspunsuri, sunt nebuni! Nebuni vii!

Daca traiesti cu teama, traiesti pustiu.

Mancatul, dormitul, muncitul si rutina ne asigura doar supravietuirea. A trai nu inseamna doar a fi capabil sa respiri…A TRAI inseamna A SIMTI, A IUBI, A INVATA, a fi capabil sa risti.

„Cap ou pas cap!”, vorba filmului….

Sa risti din iubire. Sau prostie. Dar sa ai curajul de a risca.

Iubirea….cine pana mea poate defini iubirea? Aveam in plan un post lungggg tare pe tema asta….dar timpul, cheful si viata nu se aliniaza corect pentru a incepe sa-l astern pe…taste.

…………..

Cum stii ca esti indragostit? Cum poti separa pasiunea trecatoare, atractia fizica de iubire? Cum poti separa iubirea de dependenta? Dependenta de nebunie?

Da, FIECARE VARSTA ARE O MARE IUBIRE. Si fiecare mare iubire are TIMPUL EI…dar asta nu inseamna ca un cuplu de 70 de anisori nu mai traieste nebunia. O manifesta mai putin, dar o simte la fel.

Nu ne maturizam niciodata, mimam doar maturitatea…pentru a ne conduce afacerile, vietile si familiile conform…societatii. Lasand la o parte limbajul sofisticat, duritatea aparenta, indiferenta afisata, suntem copii cu totii. Vrem liniste, confort, iubire, siguranta, reconfirmare… Si cand nu le primim incep razboaiele, concedierile, luptele pentru diverse placeri efemere… Inlocuim bucuriile simple ale vietii cu tot ce putem cumpara.

Si fericirea? Si fericirea! Ne-o refuzam constant…cel mai adesea din teama. „Si pe urma?…sunt fericit, si apoi… daca fericirea dispare? daca se stinge? daca e prea mult? daca atat e maximul pentru mine?”

TEAMA e cel mai mare dusman al iubirii. Teama si SINDROMUL SACRIFICIULUI….”pentru ca asa cred eu ca  e mai bine pentru X sau Y”. Dar pentru tine???

…………..

Iubesti de fiecare data cand o privire iti opreste inima, cand uiti sa respiri, cand un sarut iti schimba intreaga perspectiva, cand timpul n-are sens „decat”…cand vrei sa fii mai bun, cand diminetile iti devin nopti si noptile iti devin zile…

…………..

Si „marea dragoste”? Nu stiu…

Tu cum compari? In ani, in zile senine, in numarul de fluturi? Unde se ascunde raspunsul?

In durerea pierderii? Sa iubesti si sa pierzi constant doar pentru a te intrece in dureri?

🙂

Mai bine nu!

…………..

Ia si traieste, simte, invata! Iubirea e complexa, ciudata si nu prea are treaba cu ratiunea.

„Cate iubiri <adevarate, puternice, pentru totdeauna> traieste un om intr-o viata?

Nu stiu…dar le-am trait pe ale mele…pe marginea prapastiei, cu bratele intinse.

Tu?

 

 

Aberatii la pachet

 

Pe-o foita de tigara,

Am scris versuri intr-o seara…

Despre mine, despre toti,

Despre clipa in care poti.

 

N-are sens ceea ce spun,

Foaie verde, frunza-i scrum!

Pe o pala de vant lin,

Eu plutesc pe-un cer senin….

 

Dimineata pe racoare,

Ceasuri calde ziua are,

Si in cantecul de afara,

Simt miros de primavara….

 

Luna incet lumina stinge,

Visu-n palma mi se frange.

De o fi sa sar vreun gard,

Fug afara, pare cald…

 

Iar o iau pe aratura,

Fug lenes pe tastatura,

Insir vorbe fara rost,

Si ma indop ca porcu-n post…

 

Mintea-mi spune sa inchei,

Daca n-ai, de un’ s-o iei?

Dar mainii ii vine a scrie…

Iaca frate, poezie!

 

Despre mine, despre noi,

Despre neuronii goi,

Ce se intind lenes la soare,

Avand colti de rozatoare…

 

Castelul de vise din nori…

„Inceteaza sa mai visezi!”

-NU!

„Domnisoara, la nemurirea sufletului visam in timpul liber….”

-NU!

„Teresa!  Fii realista! Oamenii nu sunt asa cum ii vezi tu. Animalele musca, sunt pline de purici, de microbi…si lasa blana peste tot… ”

„Catolicii sunt rai…pur si simplu asa sunt toti…”

„Barbatii sunt interesati doar de sex!”

„Oamenii nu se schimba niciodata in bine..”

„Nu exista prieteni adevarati. Oamenii sunt condusi de interese. ”

-NU!

 

Nu o sa incetez niciodata sa cred in bunatate, in sinceritate, in prietenie!. Am primit mai multe suturi in fund decat o afurisita de minge de fotbal, dar NU, nu pot sa renunt la speranta, la vise, la doza de umanitate pe care o am…

Nu pot sa adorm fara a visa cu ochii deschisi. Am mai multe cosmaruri decat vise frumoase…

Nu pot trai in castelul din nori. Stiu. Traiesc aici, printre voi, cu voi…cu rautatile voastre gratuite, cu nepasarea voastra si cu afectiunea mea idioata pentru cei ce dau din coada… Dar nu voi accepta niciodata sa daram castelul, refugiul meu, singurul meu sanatoriu, pentru ca va e voua mai usor sa intrati in lumea mea cu bocancii in picioare… NU!

O sa visez, o sa sper, o sa fac ceea ce am facut intotdeauna: o sa traiesc mereu dupa bunul meu plac, dupa propriile mele reguli, oferind atunci cand consider, doza de iubire pe care o mai pot oferi.

Lumea voastra e gri. Dominata de bani si nelinisti. Lumea mea e zbuciumata, un zbucium in culori, ca panza unui pictor nebun, cu lacrimi fara numar, cu zambete verzi, cu palme peste ochi cand ti-e lumea mai draga…cu fuga in castel si cu capul in nori.

N-aveti decat sa stricati tot ce nu vi se incadreaza in tipare, sa va acoperiti sufletele sfasiate cu teci de fier…eu imi pastrez fragilitatea, sperantele si visul.

Nu-mi spuneti mie ca puterea vine din intuneric, din cusca in care vi se zbate inima in zadar…eu prefer sa fiu vie. Sa rad, sa plang, sa urasc, sa iubesc!

Inchisa intr-un turn as trai degeaba, caci nu se cheama viata traiul pe linie.

In sufletul meu, e cel mai des furtuna. Castelul meu de vise e in nori. Dar eu cand deschid geamul, privesc spre soare…peste minciuni, peste aripi taiate, peste deziluzii…

Inca mai am forta sa privesc peste!

Tu, cand privesti pe fereastra spre sufletul tau, ce vezi???

Teste, ganduri si proteste…

Mi-am trait copilaria in universul povestilor. Nu pentru ca as fi avut o copilarie de poveste…ci pentru ca fantasticul era refugiul meu preferat.

Mi-am imaginat ca voi avea  parte de o singura, mare si eterna poveste de iubire. Aia de te pocneste caramida la momentul fix, in locul ideal…si el e pe felie…pardon, vroiam sa spun: „la momentul potrivit, printesa isi ridica privirea…printul statea in fata ei cu mana intinsa…cu pachetul de servetele…aaaa, cutia cu inel cu diamant deschisa…(om prevazator, umbla cu serve…diamantu’ in buzunar…), asteptand ca zambetul senin al printesei sa se transforme intr-un <da> de toata frumusetea…printul avea evident un cal (nu neaparat alb), un castel (la dracu-n praznic, probabil) si o minunata bratara de aur batuta-n nestemate (a se citi „slujba buna, onorabila, si de ce nu, de bani aducatoare”).

Urmand firul povestii, asa ca in orice basm clasic, a trebuit sa sarut niste…hmmm….specii dragalase de animalute blanoase, pufoase, ranchiunoase, fitoase, prietenoase, acre, acide, tepoase, dragastoase, frumoase…

Si intr-o buna zi cu soare, mi-am pierdut pantofiorul…pe scarile restaurantului, in mana „hotilor” de mirese.

Am fost Belle, transformand bestia nelinistita, tanara si fara directie in „ceva ce nu sunt eu” (un tanar barbat atent si nitel mai stapanit). Am fost Arielle, salvand de la inec un suflet pierdut prin salile de joc. Am fost Jasmine…fugind din turnul meu pe un covor fermecat. Am fost Alba-ca-zapada. Prea alba, prea fragila, prea a nimanui, fugind dintr-un castel in care parea ca ii incurc pe toti, fugind prin padurea de cuvinte urate si inecandu-ma intr-un final cu o bucata de mar…

Am fost Rapunzel…stand in turn si asteptand printul…doar, doar l-oi pocni suficient de tare cu tigaia-n cap…si m-o lua de nevasta…sau de bucatareasa. Ceva pe acolo…:)

Am fost Cinderella, schimband straie vechi cu diademe sclipitoare…statuie numai buna de pus in vitrina.

Si, intr-un final, dupa alte si alte povesti, am ajuns sa ma trezesc asemeni Aurorei, cu un sarut…sa simt o raza de soare jucandu-se pe obrajii mei, sa simt parfumul natural al vietii si linistea inimilor zbuciumate.

…..

Fiecare poveste a fost o lectie. Fiecare suferinta a fost un test de rezistenta. fiecare gand a fost un protest.

…..

Am ajuns sa le dau teste oamenilor din viata mea, mai des decat apuc sa ma infing in ciocolata… Am ajuns sa analizez viata mai mult decat o traiesc. Am ajuns sa numar zilele proaste, ignorand bucatile senine.

Am sarit prin povesti, adunand povete pe care le-am inchis prin vreun sertar. Am fugit prin viata, mereu nelinistita, mereu nefericita, mereu incompleta, cautand piesa lipsa. Am iesit din basme cu pantofii tociti, cu bratele goale si cu mintea pestrita.

Am privit mereu in urma, am trait in trecut, m-am temut de viitor.

…..

A observat cineva ca Aurora pare a fi imaginea lui Alice, nitel mai matura…visand printi in loc de iepuri, dormind in mijlocul unei paduri fermecate…?

Toate printesele noastre s-au maritat rapid. Cu primul (lor) print.

Desi, in basmele noastre, alea mai romanesti, printul trece prin ‘nspe probe de curaj, rezistenta si vointa…

…..

…teste, ganduri….si proteste…

 

Vanilla Sky

Titlu de film, pentru ca filmul asta m-a facut sa ma gandesc pentru prima oara la cat de fragila e viata, iubirea…si la cat de prosteasca e amanarea….

Si totusi, desi am fost cam singura din grup care a inteles ceva (mai mult) din film, nu m-am putut abtine sa nu aman.

Au trecut 10 ani. Fix zece de cand privirea mi s-a oprit pe o raza de soare, intr-o dimineata devreme, intr-o seara tarzie…cred ca m-am indragostit instant…ma impresionase de pe la inceputul serii. Paharul de sampanie varsat pe covor, zambetul, rabdarea, nebunia, chipul senin…

Nu imi doream decat sa traiesc, sa fiu vie, sa ma bucur de el, de viata, de primavara. Eram fericiti, nebuni, liberi printre cursuri, examinari si explicatii pentru parinti. Traiam un vis presarat cu ciocolata, surprize, capsuni si soare. Nu m-am gandit ca l-as putea pierde…nu m-am gandit ca timpul nostru infinit va fi limitat. Eram tineri si frumosi.

Si la orice intrebare despre sentimentele lui pentru mine incepeam acel joc cu „iti spun dupa”…”dupa ce?”…”dupa!”…

Mi-a spus de ziua mea, printr-un buchet mai mare ca mine. Apoi prin viu grai, in parc, pe-o banca…l-am pus sa repete, mai tare, mai tare si mai tareeeee…tot universul era al meu, iar soarele la asfintit facea ca cerul sa para desprins dintr-o poveste, desprins dintr-un film.

Omul meu drag imi curgea prin vene, imi dansa pe neuroni, imi facea fiecare por sa vibreze. Si nu i-am spus! Nu in cuvinte. Nu i-am cerut sa uite de sine in bratele mele, nu i-am cerut nici o promisiune, nu i-am insirat in versuri sau proza toate trairile si povestile. Nu i-am cerut decat bani atunci cand mi s-a furat telefonul. Mi-as fi dorit sa nu o fac, dar nu aveam alta solutie…

A mai durat o luna, cam cat programul de la facultate…apoi iubirea lui „s-a topit” de pe o zi pe alta. In timp ce eu fierbeam. (Povestea e mai lunga, dar e o alta poveste 🙂 )

„Amanarea placerii”…amanarea…ce prostie!

…..

Voi spune povestea asta in mii de feluri si de mii de ori, pana cand voi invata EU,  si vom invata NOI, si veti invata VOI, sa nu mai aman, sa nu mai amanam, sa nu mai amanati!

…..

Cate nopti am plans „dupa” el???

Cat i-am scris „dupa”? (doar vreo 3 carti…)

…..

Daca m-a iubit? Da! Poate prea putin, poate prea mult…

Mi-ar fi placut sa stiu, sa imi spuna intreaga poveste.

Atunci, nu „dupa”…

…..

O iubesti? Spune-i acum!

Il placi? Vorbeste cu el!

Ai o problema? Discuta!

…..

Teama de trecut, de prezent, de viitor, de greseli, de viata, ne transforma in umbre. In loc sa traim, gandim.

…..

Primavara isi asterne incet peste noi cerul de vanilie…cat vom mai astepta? Pana va fi prea tarziu???