Alba-ca-zapada si cei 7 pitici…

(nu, nu e o poveste pentru copii, ci e o poveste despre niste adulti care au incetat sa mai creasca)

Viata mea a fost mereu un basm…

nu pentru ca ar fi fost frumoasa si plina de finaluri fericite, ci pentru ca am fost mereu fugarita de Vrajitoarea-Cea-Rea. Oricat am incercat -ani la rand- sa descopar cine se ascunde in spatele marului otravit, nu am aflat niciodata.

Si vrajitoarea din povestea noastra a luat uneori infatisarea tatalui meu vitreg, apoi s-a transformat in tatal lui ian si apoi a fost un caine urat si balos.

A trecut o groaza de timp si simt nevoia sa rup vraja ce m-a legat de NICKI. a murit si tot ce mai e acum intre noi se rezuma la vise, praf si stele…

toti oamenii au piticii lor. eu am avut 7.

si locuiau, asemeni cantecului, pe aceeasi ramura, in acelasi copac: inima mea.

era cam aglomerat…asa ca am chemat-o pe cenusareasa sa faca putina ordine.

dupa 13 ani, inca il mai aud pe NICK cantand pe creanga lui, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. si ian e langa mine si ma asteapta sa sar. sa sar in bratele lui, sa sar in lac, sa sar pur si simplu.

si drag mi-e ian, ca soarele dimineata, ca raza ce ma trezeste si imi mangaie nasucul, dar nu pot sa cobor din pom cu poza lui NIK agatata de glezna.

imi mai e dor de NI, si de tacerile noastre atat de pline de cuvinte, incat nu am fi putut vorbi nici daca am fi vrut…pentru ca aveam oprite in gat mii de litere…prinse de buze, sute de zambete si zeci de clipe de soare ce ne sticleau in priviri sub lumina blanda a lunii.

Noi doi am trait o poveste. pana la ora 12, cand, in fuga calestii, cu vrajitoare pe urme, cu rochia sfasiata in bucatile de parbriz, cu mainile reci, bostanul ma durea ingrozitor si ambulanta a venit greoi. Ian imi zambea dimineata si pentru o clipa de tacere am crezut ca e N, ca a venit sa ma mai vada o data, poate ultima oara, dar nu era el…

Si am plecat in bratele lui Ian, fara sa mai pot privi inapoi, cu picioarele goale, cu sufletul amar si cu pumnul inclestat in jurul unei pietre.

…………..

Mi-au spus „Alba-Ca -Zapada” cand m-am nascut…pentru ca eram cea mai frumoasa fetita din maternitate…sau cel putin cea mai alba.

Si mi-au facut-o cadou de aniversare pe mica vrajitoare.

Si unde se putea ascunde mai bine decat in sufletul meu???

Multi imi spun ca vrajitoarea sunt eu insami….cu pielea mea alba si inima mea acoperita de praf negru.

TU ii crezi?

………………..

Am 7 pitici pe creier. si Pam mi-a spus sa ii dau afara…pe rand…cate unul. Si o sa incep cu tine!

…………..

Esti pregatit?

Esti primul?

Anunțuri

azi ma enervati!

toti cei care nu intelegeti ca a trai inseamna mai mult decat a manca si a bea

toti cei care nu intelegeti ca un anotimp nu poate fi constant

toti cei care ii judecati pe altii inainte de a va uita in oglinda

toti cei care va cumparati rahaturi ieftine de care nu aveti nevoie, doar pt ca sunt ieftine!

toti cei care nu au timp sa asculte

dragi pitici de pe creier, azi ma enervati toti!

poveste cu eclipsa

pentru a-mi multumi piticul ofticos de pe creier, am inceput sa ii scriu povesti.

nu imi asum raspunderea pentru veridicitatea lor, pentru ca nu am 3 surse de verificare.

…auzi, Cati, se spune ca in noptile cu luna plina, daca razele se reflecta in mare netulburate de valuri in timp ce tu lancezesti pe o stanca privind in larg si te gandesti la o persoana draga si indepartata, daca si ea se gandeste la tine, lumina lunii creeaza o punte peste ape si ii poti simti prezenta…

– esti nervoasa!-

– nu sunt, Cati, doar ca ma framanta un gand.

Cati imi intinse o cutie cu bombonele tic-tac. am luat cutia si am inceput sa le arunc, pe rand, in apa.

– ce faci? –

– nimic!

– tine si asta (si isi scoase razand sandala)!-

– mi-o dai sa o arunc?

-hmmm….nu chiar…-

ne-am asezat pe o stanca din sirul de pe dig. m-a ajutat sa ma catar sus, pe varful stabilopodului si apoi s-a catarat si el pe cel de alaturi, spunand: – pastram distanta regulamentara de 50 cm intre noi – a zambit strengar si m-a facut sa rad. nu ne puteam apropia nici daca am fi vrut asta.

am stat asa vreo jumatate de ora, privind valurile lenese si aberand despre lumina lunii. m-a intrebat despre piticul meu de pe creier si i-am raspuns ca e plecat in delegatie.

adevarul e ca imi lipsea. as fi vrut sa stea cu mine pe varful stabilopodului, dar piticii sunt niste fiinte ciudate si capricioase. uneori chiar mai capricioase decat mine!

– ajuta-ma sa cobor!

-daca ma rogi frumos…-

– hmmm….

am sarit, pentru a evita sa ma prinda in brate.

era un tip placut, simpatic, amuzant, relaxat, jucaus, sarmant, etc, etc, dar mie nu imi lipsea decat piticul de pe creier.

mint!

piticul si o toana sub forma de ochi de smarald spalacit.

spune-mi si mie, te rog, daca tu cunosti vreo femeie care sa nu aiba capricii!

auzi, Cati, tu mai stii cum era povestea?