Floarea, fereastra si sarutul pe obraz

Suna a „leul, vrajitoarea si…”, dar de fapt e vorba de o cu totul alta poveste.

Povestea mea e despre copiii mei. Cu fetita in brate, intr-o paturica roz si pufoasa, il intreb intr-o dimineata pe Vladut ce poveste ar vrea sa ii spun.

„Inventeaza una”…

-Despre?

„Despreeee…(si isi roti privirea prin camera)…despre o floare, o fereastra si….” si se apropie de geam, se urca pe canapeaua pentru povesti si privi cateva secunde afara, apoi, intorcandu-se spre noi cu o mutrita mirata adauga: „…si…. un pupic pe obraz.”

M-a incurcat complet. Nu am mai primit flori de cel putin un an, nu am mai citit langa fereastra de cand era el mic si…si nu am inspiratie.

Fetita a inceput sa miaune incet. M-am ridicat sa pornesc micul carusel muzical de langa patut si, trecand pe langa fereastra, m-am oprit cateva secunde. Vlad era tot acolo, privind scena de afara, uitand de povestea mea si ignorand scancetul micutei. In cateva secunde am uitat de ce ma ridicasem, fetita adormise, iar Vlad ma privea intrebator.

Afara, un baiat si o fata. Un barbat atragator si o femeie frumoasa. Imbujorati ca doi copii prosti. El tocmai ii daduse o floare, ramanand amandoi blocati, cu cate un zambet care le imbujora obrajii. El ii vorbea, tinand inca floarea, un deget mai jos de locul in care se termina mana ei pe tulpina. In secunda in care micuta mea a incetat sa scanceasca, el i-a intins obrazul, ca un pustan timid dintr-o alta epoca. Ea l-a atins cu varful buzelor, cu ochii cand la el, cand la floare…apoi, au plecat in directii diferite fara a privi in urma.

O scena banala daca ar fi avut varsta pe care o sugera schimbul de gesturi. O scena ciudata pentru doi adulti trecuti usor de prima tinerete.

Pana si un copil a inteles povestea. Nu si protagonistii.

El nu a intors al doilea obraz, iar zambetul ei calm si trist s-a transformat rapid int-o micuta picatura de roua.

Nu mi-am dat seama ce mi-a calmat instant copilita. O apropiasem mai tare de mine, o mangaiasem pe obraz cu mana libera, o privisem cu mai multa duiosie?

Apoi, ca trezit dintr-o transa, Vlad ma intreaba:

„Si cum ziceai ca e povestea aia?”

Am pus pisoiul in patut, am pornit caruselul, m-am asezat langa fereastra si am inceput sa aberez…

 

Anunțuri

Cutiuta

Cu mult timp in urma, atat de mult incat de n-ar fi, mai ca nici nu s-ar povesti…am primit in dar o cutiuta.

Pentru ca „am fost cuminte”.

Asteptam o altfel de cutie mica. Poate ca cea de la 18 ani in care era un soi de verigheta din argint. O cutiuta ceramica ieftina, cu un bebe blond lipit pe ea. De o valoare mare pentru mine.

….

Pe cutiuta noua, de asemenea din ceramica, de data asta smaltuita si „pictata”, am urat-o cu o ora atroce. Din prima secunda. Cutiuta asta era de o goliciune fioroasa, atat in interiorul ei cat si si al mandrului cumparator. Un cadou absolut random, doar ca sa nu vii cu mana goala cand pleci cu cucu gol.

….

Au fost si alte cutii in viata mea:

  • una mare din lemn, in care mi-am inchis prima relatie „serioasa”;
  • una chicioasa, dar frumoasa, ce pare din argint, in care mi-am inchis primul suflet pereche;
  • o cutiuta mica, rosie, in care adun mesajele din prajituri;
  • o cutie de bomboane in care tin flori uscate…

…….

Mi-as dori ca in ultimile clipe de viata, batrana fiind, dupa o viata traita in continuare dupa reguli proprii, fara compromisuri si fara mizerii, sa imi inmanezi o ultima cutie. O ultima cutie inainte de cutia finala si rece din lemn captusit cu satin….

Mi-as dori sa te vad, sa iti vad ochii pe care i-am iubit atat de mult, si sa ma faci sa plang si sa rad cu un singur gest. Sa ma faci sa trec dincolo cu un zambet atat de greu de sters de pe chip incat sa fie nevoie de vreo 7 lamai (pomul, nu fructul), pentru ca iadul sa nu mai para un loc atat de vesel…

Mi-as dori sa deschid o cutie mica, din lemn, pe care sa fie gravat ca m-ai iubit intotdeauna. Si, in cutie, sub o petala de trandafir alb, sa gasesc atatea safire cat numarul zilelor in care nu te-ai gandit la mine.

…….

M-as prapadi de ras. Ori as muri ingropata in pietre albastre, ori as muri cu ochii plini de cea mai luminoasa fericire.

……

Si apoi as mai rade o data: in iad nu cresc lamai!!!

…..

Pentru fiecare cerc, o cutie. Lipseste una. Oare???

Sexy si draga

Citeam prostii pe net cand m-am izbit (inca o data) de o veche idee: persoana draga iti ridica parul de pe mana sau  nivelul de trai, la o simpla atingere.

Conteaza ce porti? Cum arati in acel moment?

„Imi e tare de ma doare” datorita fustitei sau datorita fetitei?

….

Pai, daca ar fi de vina fustita, ti-ar flutura steagul la fiecare femeie cat de cat aratoasa. Adica mai tot timpul. Toti  barbatii sanatosi ar face coada la medici…

Daca ar fi de vina muschii din camasa si nu zambetul  animalutului, ar fi mai multe cabine in buda barului decat locuri la mese….

….

„Rochia asta te face mai…..”, „ce pi…tpalac e rochia asta!”….”ba, da ce fund misto iti face perechea asta de blugi…”

Ma scuzi, draguta, dar fundu’ mi l-o facut natura (cel putin mie, ca poate voua vi-l face nitel si mersul la sala…), rochia aia nu face decat sa sada pe mine, si poate am nimerit marimea potrivita…

….

Te intrebi uneori  de ce urata aia (recunosc, ma intreb si io de multe ori, ca doar sunt aroganta) e cu frumuselul ala. Sau de ce bunaciunea aia e cu mititelu’…

Persoana care te iubeste, indrageste (sau cum altfel iti e confortabil sa spui), te considera sexy si in pijamale, si in capot si in rochia „aia mizda…”. Si in pantaloni scurti, si in costum, si in tricou… (Si cu aroma de ceapa, si cu aroma de usturoi, si cu respiratia aia cretina pe care o avem dimineata). Pentru ca cel care te iubeste stie cum arati. Orice material si croiala bine aleasa nu e decat un bonus. Sau mai multe.

Si daca azi esti mai frumos/frumoasa decat in alta zi, e pentru ca zambesti. Pentru ca „rochia noua” sau „camasa preferata” se aseaza frumos pe trupul tau care freamata. Ochii lui zambesc, molipsiti de zambetul tau. Buzele ei schiteaza un zambet, molipsite de zambetul tau. Si in loc sa ii spui ca te bucuri ca il/o vezi pur si simplu, ii admiri tinuta. Si te bucuri. Ca ii place.

Fara sa ii spui si fara sa-ti spuna.

….

Ti-e sexy sau ti-e drag/a???

 

„Daca te prind…”

Nu am mai scris de mult…

Am uitat sa scriu, am uitat sa alunec pe taste…noroc de Silva…ar trebui sa le cer bani pentru reclama…

As vrea sa scriu o poveste…dar mi-am pierdut recent fetita. Si coerenta. Si viata.

As fi avut o pereche frumoasa…Vlad intelege….a inteles tot….

E trist si nu despre asta as vrea sa scriu.

….

Imi fuge mintea catre ceva frumos, catre copilarie, catre sosetele umplute cu cirese inca verzi, furate din gradinile din cartier. Am crescut intr-un cartier cu multe case. Cu multi copaci. Cu flori si fructe. Si copii nebuni, asa cum nu mai vezi acum. Pe vremea mea, copiii cadeau din copaci, nu pierdeau vieti in jocuri.

Obisnuiam sa fur din placere, mai mult decat din necesitate. Si dupa intalnirea cu Mia, obisnuiam sa fur pentru ea. M-a fascinat mereu…si am incercat sa o castig, sa o pastrez in viata mea, desi nu intelegeam niciodata ca ea era acolo PENTRU MINE, pentru fata, femeia, care a oprit intr-o dimineata geroasa de ianuarie sa o conduca pana la scoala… credeam mereu ca ea e acolo pentru NFS-ul din calculatorul lui Alex, pentru ciocolata pe care i-o ofeream de fiecare data, pentru plimbarile in masina mea lucioasa…nu m-am gandit niciodata ca m-ar putea iubi cineva pentru MINE. Asa, pur si simplu. Pentru ca exist. EU… Am aflat asta tarziu, prin 2015, cand …cand!

….

„Nici nu m-am indragostit de tine…prea devreme”…..obisnuia sa imi spuna Nick in copilarie. Si am crezut mereu ca  nu pot fi iubita.

„Iubirea sta in gesturile marunte”,  spunea Alex, inainte sa plece si sa ma lase singura in lumea asta mare.

….

Imi amintesc o poveste, un laitmotiv care ma face sa rad…

Incerc sa respir in fiecare zi, sa trec peste, sa ma bucur de clipe….si clipele se inghesuie in mintea mea, oricat le-as alunga…se inghesuie in paharul de bere, ma gadila pe gat si imi urca incet in creier, cate o idee in fiecare bula de acid, cate un rand in fiecare inghititura de culoarea chihlimbarului…povestile se descompun si se amesteca, asemeni unei tablou semnat de Dali…asemeni unui suprarealist „mic dejun in blana”…asemeni unui…apus pe malul unui lac, intr-un leagan, in racoarea serii, cu o patura pe solduri si cu o caramida de sub care tot incearca sa iasa un greiere, pe suflet…

….

„Cred ca mi-ai furat niste mere din curte cand eram copii…sunt sigur…si mi-am promis ca daca te prind…”

Stiu sigur ca am furat zarzare din curtea ta. Si flori. Trandafiri rosii si roz. Stiu sigur, pentru ca iti recunosc gardul… L-am mai sarit in trecut si imi amintesc bucati de scandura vajaind pe langa urechile mele…si cred ca era si un mar…cu mere verzi si acre….

La fel de acre. Dar verzi!

….

„Daca te prind!…”

fragile

Suntem fragile. Suntem femei. Oameni.

Oamenii au inimi! Da, stiu, sufletul nu exista, inima pompeaza sange, bla, bla.

Corect! Incapatanarea e prima mea calitate.

Nu ii poti spune unui om ca e prea moale, doar pentru ca e om. Nu putem fi toti robotei.

Masinarie sofisticata de supravietuire? Stiu…undeva, adanc in mine, e infipta una…

Da, cu un strop de ironie si perversitate. Cum altfel?

Un caracter puternic poate avea caderi? Alunecari? Instabilitati? Oscilari? Schimbari de dispozitie?

Mie imi suna a hormoni, a natura umana, a faza lunara, a reactie la mediu….a raspuns la schimbarile bruste de directie ale unora…

Toti suntem moi. Pe toti ne roade.

Nu stim ce vrem, dar vrem ce stim. Fara jocuri de cuvinte.

Permiteti-mi sa rad!! Imi plac mult cei ce uita cu cine joaca ping-pong… Cuvintele?  Am trait printre ele, m-am hranit cu ele, m-am luptat cu ele, le-am invins, m-au zdrobit.

Fiecare joc are un timp al lui. Si un cronometru..

Existenta e fragila, iubirea e fragila, mana ce-o strangi cu nervi, cu disperare, cu repros, cu drag, cu spaima, e fragila. O simti acum, calda, aspra, moale, mica, mare, si palma iti ia foc. Dar maine, maine cand vei deschide pumnul nu vei gasi nimic.

Cand pleaca, unii isi iau manusile. Altii nu iau nimic. Cei cu mana rece sterg amintiri. Si iau buretele cu ei. Sa le tina de sete.

Fiecare manuta are o poveste. Un suflet pierdut printre degete, o scoica scapata in valuri….

Femeile vorbesc mult. Sunt femei. Analizeaza, scot radicali, aduna micile dovezi de afectiune. Cladesc din ele imperii.

Pana cand…pana cand, un cuvant, o adiere, un pix, o alunecare de tasta, un ton de apel, un gand…

Pana cand totul dispare. Ca si cum n-ar fi fost. Fara forma, fara rost.

Sunt fragila, visatoare, femeie. Traiesc in si prin povesti. Construiesc imperii, distrug regate, caut cuvinte, cresc in ghiveci stratul de iarba pe care vreau sa alerg, scot radicali din nori si adun impresii. Scriu prost!

Am o Atlantida a mea, mica si-a dracului, un sambure de ideal in viata pe care ma incapatanez sa-l caut printre panze… Am o fragilitate de pastaie, o rezistenta de capsuna si o incapatanare de fier..

Sunt o masinarie sofisticata de supravietuire…dar, mai intai de toate, sunt om…

un om mic si-al dracu’…

sacii cu mere

„ce ti-am facut de imi raspunzi asa mereu?…ti-am gresit cu ceva in trecut?”

-nu stiu, poate mi-ai furat desertul…

„nu imi amintesc sa fi facut vreun rau intentionat…dar poate e ceva ce nu imi pot aminti…”

-e nasol daca e asa…daca nu stii ce ai facut, e posibil sa imi fi furat ceva…

„…la gradinita…”

-…sau, poate, prin liceu…sau chiar la facultate…om fi fost colegi de serie, de an…si nu m-ai vazut…

„ti-am refuzat vreo intalnire?”

….

„totusi…cam cate mere ti-oi fi furat la gradinita?”

-vreo cativa saci…

Pierdem timpul

Ma trezesc in fiecare dimineata cu ideea ca pierd timp daca dorm.

Pierd din timpul de munca, pierd din timpul de relaxare, pierd timpul visand in loc sa traiesc…

….

De unde toata nebunia asta cu pierdutul timpului???

Pentru ca AZI trebuie sa termin un tablou?

Pentru ca maine trebuie sa predau o lucrare?

Pentru ca joi va trebui sa fac ordine in casa???

Si cand termin? Apare alt tablou, alta lucrare, alt strat de praf, alt teanc de haine de spalat, alt teanc de facturi de platit, alt…STAI!…alt om de vazut…

….

Muncim in loc sa iubim, caci de iubit vom avea timp mai tarziu…si in fond, ce atata batut de apa in piua cu iubirea asta? O simpla (well, nu chiar atat de, dupa parerea mea, dar..meh…) reactie chimica! O pierdere de timp! O piedica pe scara spre succes in afaceri, factorul X in relatia cu familia, o slabiciune, ceva caracteristic oamenilor slabi. I U B I R E A, iubirea….nu e pentru cei de sus, iubirea e a muritorilor de rand…si cine naiba ar mai vrea sa fie MURITOR…de rand

Iubirea nu tine de cald, nici de foame…nici de sete….(ba da, poate de sete…de sete de viata, dar viata nu e pentru cei ce muncesc…viata e un lux pe care banii nu il pot cumpara, viata e ceea ce se intampla in jur in timp ce suntem prea ocupati sa ne gandim la viata buna de dupa

Cum sa pierzi timp strangand in brate femeia iubita? Cum sa pierzi timp privind un film in timp ce el iti doarme in brate? Cum sa pierzi timp dimineata cu vorbe dulci si sarutari?

Banul vine muncind. Muncind aliniat, mecanic, dar cu o imensa placere. Muncim cu drag si spor, sictir si sete de viata, dar n-avem timp de stat, de imbatat cu apa rece  a unui basm posibil.. Muncim…

…..

Uitam ca tineretea, iubirea, oamenii, toate acestea trec. Se ofilesc, dispar, raman in urma.

Pierdem timpul gandind, crezand ca un drum gresit ne va face sa pierdem mai mult timp pretios decat acel scurt….mileniu de tocare a problemei…. A ne gandi e o treaba, a ne fi frica de decizii, e o cu totul alta!

Pierdem timpul plangand, in loc sa ne adunam si sa mergem mai departe. Pierdem timpul judecand, in loc sa intelegem si sa ne vedem de borsul de pe propria plita. Pierdem timpul inventand probleme, in loc sa le rezolvam pe cele reale.

Stiu! Si eu pierd timp..scriind, visand (si da, visez mai mult decat traiesc, scriind in gand, traind in vis, visand ca traiesc). Pierd timp spunandu-va voua sa nu mai pierdeti timpul, sa le spuneti celor dragi ca va sunt dragi, sa le oferiti caldura voastra celor ce o asteapta, sa luati decizii, sa invingeti teama, sa va traiti viata, sa nu considerati ca viata este eterna si timpul este o bucla!

Momentele pierdute nu se mai intorc, lacrimile curse nu fac privirea mai clara si obrazul mai fin, iar cei lasati in urma raman de cele mai multe ori in trecut!

Uitam, uitam ca scopul nostru in viata e altul. Uitam, IGNORAM…pana cand, singuri si tristi, cazuti in genunchi la capatul iernii, privim in urma.

Cu totii am vrea ca timpul sa fie elastic. Ba nu! sa fie o cheie. O cheie prinsa de gat. Sub un cap bine infipt intre umeri…

SA NU IL MAI PIERDEM!

Suflete reci

N-a inteles nici acum, privind in urma, cum a putut sa o tina in brate si sa o vada plangand..

Iar ea….de unde atata tarie intr-o femeie atat de slaba? A ramas in picioare, in camasa de noapte lunga si alba, ca o statuie stramba, cioplita pe intuneric, cu toata noaptea in suflet si cu un gand intepenit in gatul firav.

O statuie stramba, teapana si rece, cu doua rauri calde curgandu-i pe obraji..ochii ei negri umpleau camera de intrebari fara raspuns, cu mana lui mangaindu-i soldul, repetitiv, mecanic si oarecum duios,

Isi dorea sa cada, sa sa sfarame si sa se prabuseasca in propria fiinta, sa nu ramana nimic, decat un pumn de praf…jos, undeva departe, atat de departe incat nici prin prabusire nu putea sa ajunga, statea Otto, catelul mic si cuminte, cu fata lui de mosneag intelept si cu urechile lui mici si ascutite. Otto parea sa doarma, ea ramasese atarnata intr-un colt de camasa, inclinata spre stanga, cu dreptul in aer. Mainile lui inghetasera pe mijlocul ei, intr-o cuprindere dubla, asemeni unor cercuri ce tin butoiul gramada…privirea lui, ramasa fixata intr-un punct indepartat al mintii ei absente, cuvintele lui lipsa, cuvintele lui reci, frigul din casa, lemnul uitat langa foc, podeaua rece, tavanul prea inalt si sticla rasturnata pareau a fi din povesti diferite. cate un plan pentru fiecare piesa. cate o poveste pentru fiecare plan. Si un catel mic si absent tragand de coltul de camasa pe care atipise.

….

Nu stiu cat a trecut…secunde, minute, ore, poate ca i-a dat drumul instant, poate ca or fi si acum acolo, tinandu-se in brate, intr-un echilibru ciudat, dupa o lege a fizicii cunoscuta doar de ei…nu stiu decat durerea ce a trecut prin pereti, prin ferestre, privirea mirata a copilului ce s-a ivit in usa, lasand o raza de lumina sa treaca printre ei, si…si tacerea.

….

O armura. Un soldat, o lupta pierduta. Lupta cu dusmanul din oglinda. Oglinda in care pe ea o vedea din portelan. Mana ei, cu degetele miscandu-se aproape imperceptibil in parul lui. Se misca? I se pare?

Isi dorea sa o vada altfel. Senina. Dar provocase furtuna. Se uita in suflet, cautand cuvinte. Uitase sertarul, eticheta, dosarul. Nu reusea nica se le gaseasca, nici sa le lege, nici sa le puna in miscare. I se roteau in privire, urmarite de ochii ei negri si goi. Vroia sa o tina, vroia sa ii dea drumul, vroia sa o vada disparand, se temea sa ramana cu bratele goale…daca ar fi strans-o mai tare, ar fi strivit-o. Ar fi strivit-o de coastele lui pana ii trecea prin piele, pana o topea in carnea lui, sa nu o lase sa plece, sa nu o cheme sa vina, sa fie a lui, fara sa fie prezenta, sa o poata iubi, fara sa o vada, sa o poata simti, fara sa-i simta bratele sufocante inclestate pe gat… Si cainele pe care il simtea la picioare, fixandu-i camasa intr-un punct, cainele care o impiedica sa i se prabuseasca in brate. Si ceasul, bataile, zarva de sus, copilul din usa…

….

Amandoi ii priveam nauciti prin fereastra, cu mainile incalcite intr-o teama de a pierde. Copilul si raza de lumina ne-au facut sa ne privim, ca treziti din poveste. Ne-am aplecat, sa nu fim vazuti, si am plecat.

Am stat alaturi toata noaptea, cu ochii in tavan, fara somn, fara cuvinte, fara vreun gand coerent.

…………

Ea se numea Elena, El se numea Robert. Un timp au fost fericiti. Apoi, apoi…nu stiu…nu stim…nu am aflat nimic. In dimineata urmatoare in casa ramasese Otto. Otto, vreo doua carti, o sticla de vin rasturnata, un semineu gol, o camasa de noapte lunga si alba, cateva petale de trandafir, mult praf si un pachet de foi legate cu un snur albastru.

Au disparut de parca n-ar fi existat vreodata.

Ian, el  nu mai intelegea nimic. Eu? Eu nici atat!

„Bai, si-o tinea in brate, si ea plangea, cu cainele asta prost la picioare…”

Deja vu

Am inceput sa scriu cu vreo 10 ani in urma o poveste in 3 acte: Fericirea, Dezamagirea si Razbunarea. Le-am ambalat frumos in aer de romantic, politist si erotic.

Nu am reusit sa inchei nici o parte. Le-am scris in paralel, Printre cursurile celei de a doua facultati.

Fericirea a fost scurta, dar cuprinzatoare si a generat nucleul povestii, ceea ce avea sa adune celelalte povestiri si sa le dea un sens, o forma…

Dezamagirea a venit sub forma de „incheieri” ale povestilor ramase suspendate in timp si suflet. Le-am inchis pe rand, asemeni personajelor ce nu isi mai puteau deschide ochii spre lumina. Nu am iertat nimic, am inflorit orice boboc si am colorat fiecare raza.

Razbunarea a venit dulce. Ca o felie de marmelada intinsa pe o bucata de paine prajita…topindu-se cald intr-o mare de ite incurcate. Mi-a placut sa ma joc, sa imi insir fanteziile si sa le astern pe ale altora pe foaie.

…..

Mai tarziu, mult mai tarziu, am cunoscut-o pe Ea.

Apoi l-am cautat pe Robert prin gari si printre pagini de roman ieftin…

L-am gasit pe un raft, intr-un anticariat cu vise sfaramate. Avea camasa cu guler teapan, maneci suflecate si sufletul incheiat pana-n gat.

Gandisem deja povestea. Imi trebuiau…Ei. Personajele.

…..

Dar nici o poveste nu-i a celui ce-o scrie…povestea e a celui ce-o citeste. A celui ce-o traieste. Si ei, Eroii Mei de poveste, mi-au lasat pagina goala, fugind…au hotarat sa-mi traiasca povestea in alt decor, in alta lume, pe un alt raft.

I-am urmarit printre pagini, gasindu-i cate putin prin nuantele de gri, apoi…printre aripi de primavara…si le-am simtit parfumul intr-un Adam si o Eva clasici.

…..

M-au tras de maneca intr-o seara, m-au oprit la o masa si m-au rugat sa scriu din nou. Sa termin cartea. Cartile. Pentru ei. Pentru ca ei traiau povestea mea nescrisa. Realitatea lor era realitatea mea si basmul meu era universul lor paralel.

Mi-au dat un jurnal. Un medalion si o ciocolata amara.

Mi-au spus sa scriu pana cand medalionul va rugini.

Mi-au spus sa musc din ciocolata de fiecare data cand cred ca viata e amara.

Si Mi-au spus sa citesc in fiecare zi cate un rand. Si sa scriu cate o poveste. O fantezie pentru fiecare linie coborata din pix. Un capitol pentru fiecare pagina. Si cate o carte pentru fiecare etapa a iubirii.

…..

Robert purta o camasa cu pixeli galbeni. Ea purta o rochita cu buline.

Eram invidioasa pe buclele ei perfecte, pe gulerul lui teapan si pe scrisul lor frumos.

Vroiam sa ajuung acasa, sa citesc tot dintr-o data, sa simt ce simt ei, sa tresar, sa tremur, sa simt.

Dar m-am pierdut pe langa librarii, printre titluri.

Si am uitat jurnalul pe un raft….

…..

Si ei m-au tras de maneca intr-o seara….

Mi-au dat un jurnal…

Si mi-au spus sa scriu!

Un piedestal pentru Robert

Ni se spune adesea ca asezam pe piedestal Iubirea, Barbatul, Femeia, Banul sau Masina, dar nu ne spune nimeni ca locul unora e acolo, fara sa ii aseze nimeni…

Robert este  perfect, pentru ca Robert e produsul mintii mele. Nu l-am gasit in Lumea Lor, asa ca l-am adus din Lumea Mea.

Robert este aproape perfect…pentru ca daca nu i-as fi creat si cateva defecte, nu as fi putut sa uit ca nu exista.

Robert stie  cum sa-si lase degetele sa alunece pe clapele unui pian, poarta (dupa cum imi doream sa il vad purtand) camasi cu maneci lungi, suflecate…zambetul lui poate lumina o camera intreaga (nu pentru ca ar face reclama la vreo pasta de dinti, ci pentru ca e dulce…dulce ca spuma de ness cu frisca. Are un ras cristalin, de copil nebun.

Ochii lui sunt frumosi, caprui si plini de mister. Il poti privi ore in sir fara sa poti sa ii patrunzi in ganduri. Te-ai putea indragosti de el dintr-o privire, una singura…asa ca te sfatuiesc sa nu iti pironesti privirea intr-a lui.

Robert te strange in brate de parca ar vrea sa treaca prin tine cu tandrete si pasiune.

Mi-am imaginat ca are un farmec aparte, seduce prin cuvinte si fapte marunte. Vorbeste frumos, calm, corect, dar niciodata clar ca lacrima.

E diferit de barbatii cu barbuta si freza „a la moment”…Robert este un barbat adevarat, o specie rara…:)

Si n-as putea sa continui sa il perii fara sa o descriu si pe ea, pe femeia pentru care a trebuit sa il inventez…

……….

Femeia complicata a lui Robert e o rusoaica micuta. Micuta pentru o rusoaica, adica 🙂

Se numeste Elenna, e profesoara de dans pentru copii si tineri, are ochii albastri si parul lung pana la brau.

Slabuta ca o trestie, cu gene lungi si o privire plina de intrebari.

………..

S-au cunoscut intr-o seara calduta, s-au privit si au inceput sa zambeasca.

S-au cautat si s-au gasit, pe marginea unui canion…el se temea sa nu cada, ea se temea sa ramana. I-a spus o poveste, si, cu fiecare cuvant, se indepartau de pericol.

………..

Elenna avea nevoie de o poveste pentru a putea pasi prin realitate. Robert avea nevoie de o realitate pentru a putea visa. Mie imi trebuia o poveste, pentru a avea despre ce scrie…

L-am inventat pe Robert, l-am pus un piedestal sub talpi si un pix in mana. I-am daruit defecte, pentru a-l face uman. I-am pus in brate o poveste, pentru a-i da culoare. Mi-am dorit  sa iubeasca o femeie complicata, pentru a crea un imperiu.

……….

Si nu, nu vreau sa ii cobor in lumea banala, in lumea reala, in povestile triste.

Ii vreau vii, fericiti si frumosi in casuta lor din livada…

Imi trebuie o foaie, sa astern o poveste… 🙂