poveste in versuri

sa va spun o poveste in versuri inteleasa,

c-un print si-o printesa, si-o broasca raioasa.

 

poveste incepe, colea pe la amiezi,

cand vulpea incearca usa de la iezi…

si cum dorul vulpii de coada e mare,

desi cata coada in spate ea are,

isi croieste un suflet, facut pe comanda,

ca iedu s-o creada, o biata nomada…

 

si sta si cloceste, si planu da roade,

pe ied il mananca..nu numai in coate…

 

de langa vulpoi, finut se strecoara,

la iedul ce asteapta, ca prostu pe afara.

acu, proasta-i treaba…ca iedu-i insurat,

de multa tare vreme, c-o iada din alt sat.

dar cand dorinta-i mare si mintea mititica,

natangu pune botu un’ coada se ridica!

 

simtind in aer urme, arome de tradare,

zburlita vine iada, calcand iarba-n picioare…

 

si asteapta de la vulpe, un basm cusut cu ata…

nici iada nu e proasta, dar si vulpea e hoata!

 

sa-i scape fundul iedului, ieduta se invoieste,

dar razbunarea-n vene, ca smoala clocoteste.

 

si pleaca surazand, zambind printre mustati…

„o sa-ti soseasca clipa, si tie si la toti!…

 

sa nu crezi tu, conita cu blana ponosita,

ca nu te-o prinde nimeni cu cioara ta vopsita!”

 

pleca semeata iada, suras avand pe chip:

„gasi-voi pentru tine, o cale si-un tertip,

sa fac ca blana ta, de rele spurcosita

se se prefaca-n scrum si-n piele tabacita!

si o sa iti tai coada, ca sa o fac trofeu,

sa nu iti mai prind laba pe teritoriul meu!”

 

asa isi spuse iada, tot rumegand o cale,

de-a arata padurii, de ce-i vulpea in stare…

………

de v-o placut povestea, promit ca oi mai scrie….numa sa incerce vulpea in padure sa mai vie…. 🙂

……..

de nu v-o multumit, certati-l pe vulpoi….ca-i ager ca o piatra, atent ca un butoi!

Anunțuri

prietenu la nevoie se cunoaste…

si asta-i scurta.

cand o sa ma cauti, n-o sa ma mai gasesti.

si sunt sigura ca intr-o buna zi cu soare ma vei cauta…

intre timp imi savurez lent berea imaginandu-mi ce misto te vei simti…

well, sa vedem vremea!

toata lumea pleaca…

ne-am nascut pe vremea lui Ceasca, fara mari iluzii si vise, incercand sa traim in patratelul nostru tricolor…

am mers la gradinite cu o aceeasi pereche de sandale in picioare cativa ani…

tata ascundea primele in rezervorul de la wc…

vecinele faceau coada la usa la mama sa le dea zahar, bani, hainele mele mici sau vechi…

mama lu omu meu era nevasta de ofiter…frumoasa, dar simpla.

se spunea ca e increzuta pentru ca era prea timida si nu prea vorbea mult.

tata era „dom inginier”, il saluta toata comuna lui bunicu cand mergeam la gradina sa culegem zecile de kilograme de rosii pe care mama le transforma intr-un delicios suc de rosii.

bunica mea de pe mama a fost „tzatza nana”, femeie de „chiabur”. bunicu avea inima mai mare chiar decat livada din fata casei, iar copiii si nepotii lui erau mai neastamparati decat toti poznasii lui Creanga…

eu am avut o vreme cei mai frumosi pantofi, cele mai multe vacante, cea mai rabdatoare si mai sprintena „bunica batrana”…

apoi, intr-o dimineata, m-am trezit taind cu foarfeca portretul lui ceausescu…

se terminase cu bomboanele pe sub mana de la unchiu din bucuresti, se terminasera banii din rezervor, zborurile lui tata, stagiile de pregatire ale mamei…pantofii erau tot aceiasi…dar fara luciu, fara bareta si abia daca mai aveau talpi…

vecinele erau cu zaharnita plina, cu vulpi la gat, cu plocoane la profesorii copiilor…

nu numai ca nu le mai gaseam la coada la usa mea, dar fugeau ca si cum le-as fi tras de coada cand ne vedeau…(e un nebun care mai fuge si acuma, saracul!)..in curtea scolii eram singura.

omu meu, in alt oras, la o scoala cu acelasi nume, zgribulea intr-un acelasi plovar lalai…

eu eram mai tare: aveam 3 plovere si inca mai reuseam sa imi gasesc incaltari frumoase…

prietena mea visa sa plece departe…

varul meu visa sa devina ministru.

un altul, sa fie aviator.

cei de la tara vroiau sa plece in italia…

am un var in italia, unul in austria, unul nici-nu-mai-stiu-pe-unde…

bunica a murit de cativa ani buni si inca o mai vad fugind dupa mine prin casa cu farfuria calda de branza cu smantana…

omu meu a crescut, mama lui nu mai este nevasta de ofiter…nici tatal ofiter…

acum e tot increzuta, ca vorbeste prea mult si fiu-su umbla prin tari straine…

eu am scapat de plasa cu plocoane a colegilor pentru un timp, apoi m-am inglodat intr-o cariera pe care continui sa o resping, desi inca ma tin cumva de ea…

prietena mea e inca aici, s-a obisnuit. e bine. oarecum.

sufletul ei oricum zburda liber pe alte taramuri, tanjind dupa alte peisaje…

colegele mele care nu visau nimic, dar dormeau bine si invatau pe masura, au ajuns departe…atat de departe incat desi locuiesc in acelasi bloc cu mamele majoritatii, nu ma intalnesc cu niciuna, aproape niciodata…

colegii cu pungute pline au ajuns la fundu sacului lu mami si tati (cred sau sper), cel putin inca se plimba cu mami de manuta, verigheta fiind, logic, pe mana ailalta…

varul meu care distrugea masinile cu ciocanul (asta a aflat el ca e ultima solutie dupa ce cadourile mele s-au transformat in tancuri), a plecat spre vapoare.

ministrul, din pacate, a murit…

colegii mei si ai lui nenea meu tind spre tari cu nume dubioase, suburbii de orase celebre sau plaje insorite…

acum nu mai e nimeni…nici la coada, nici in curtea scolii, parca nici copii nu mai sunt in orasul asta…nici eu nu mai sunt copil…si nici nu ma mai pot gasi pe undeva…

acum am pantofi frumosi si omu meu are atatea plovere de nu-i mai incap in valize…am fluturasi pe talpi si miscorici in…sa zicem, picioare…

avem o lista plina, dar o casa goala, un somn plin de vise, dar zile agitate, avem aeroport international…dar care o sa se inchida…

tu ai plecat, ei au plecat, ea va pleca, noi vrem s-o intindem…

traim in plina criza si toata lumea il cere pe Tepes-Voda…

Teapa, fraiere, si Voda a plecat! e gol lacasul sau de veci…caci toata lumea pleaca…