povesti de adormit copiii…

-buna…stii, urarea ta e cam post-mortem…

stiu… :p

(hlizeala)

de obicei uit sa dau mesaje la timp…

– cum zici tu…

nice pic! ai mai crescut sau mi se pare mie?

– sa cresc? in ce?

…in centimetri… in ce-ai vrea?

– mda, oamenii isi masoara de obicei inaltimea in centimetri.

(scarpinat in cap de maimutza)

-deci…, iti place poza???

ihi…de ce-o schimbi?

-pentru ca iti place tie…

(alt scarpinat)

si care-i logica??? (maimutza)

-nu-i!

bun, atunci nu te mai retin, ca poate ai si tu treaba prin alta parte, iti urez o seara frumoasa!

– si „La multi ani” ?

fara.

Anunțuri

incep sa intru in somaj brainiac

adica incepe sa imi cada fisa cam greu…ma intreb daca se mai vede ca am fost blonda.

corectez textul din 2 in 3 cuvinte…deci se vede.

mi-am tras un cub rubik. ieftin, desigur, ca sa continui ideea lui „x” despre bani.

amestecat, ca era ultimu, si pesemne il rotise tot omu inainte sa cumpere unu la „first hand”.

am citit tutoriale de rezolvare rapida.

degeaba!

vopselele astea de par nu mai sunt cum erau odata!

cu vopsea de oua in schimb mi-am facut unghii „la comanda”…

am inceput sa completez si 2 caietele de careuri-care-se-dau-supliment-la-ziuru-cu-castigu-lu-mama-care-inca-mai-spera-spre-bucuria-lui-x-care-isi-intareste-ideea-despre-avere.

rezolvai un careu de 90 minute in 30, cu tv-ul deschis pe „date my mom”… (deci, categoric, sunt blonda!)

dupa care trasei cu ochiul la partea cu rezolvarile corecte.

era alta!

da pun pariu ca a mea-i mai buna!

incep sa intru in somaj brainiac…tre sa imi schimb vopseaua!

„nu pot”

nu inteleg de ce ajung mereu in punctul asta mort, din care nu mai pot sa continui ideea…

nu inteleg de ce nu pot niciodata sa pun mana pe afurisitul ala de telefon si sa scriu juma de kilometru de semeseu…

nu inteleg de ce ma blochez mereu la partea in care trebuie sa decid ceva…

nu inteleg de ce nu reusesc sa imi iau creionul in dinti si sa continui povestea…

nu inteleg de ce pur si simplu nu pot sa iti spun ce a fost atunci in mintea mea…

-de ce nu incepi cu inceputul?

pentru ca nu pot, intelegi?

-iti e teama ca nu va intelege nimic?

imi e teama ca nu mai inteleg eu nimic…

-si fratele tau nu te poate ajuta?

el, nu! e…prea departe acum, nu am vorbit cu el de foarte mult timp…a uitat de casa si a plecat pur si simplu.

-de ce nu il suni?

si ce sa ii spun?

-ca e singurul care te poate ajuta…???

si fiica mea?

-ea nu va intelege niciodata! ce i-ai spune? pune mana pe telefon si suna!

ii voi povesti despre ploaia de frunze care mi-a furat mintea, despre toate momentele acelea in care nu mi-am dat seama ca drumul imi era luminat cu indicatoare imense pe care numai eu nu le vedeam…

-suna-l pe robert si spune-i sa se intoarca. spune-i ca vei muri si alessia va ramane singura, spune-i ca tatal ei a plecat fara sa stie nimic, spune-i ca o voi creste eu pe fetita, ca nu ii ceri decat sa vina, nu stiu, minte-l, numai sa vina!

nu pot!

-atunci, il voi suna eu si ii voi spune adevarul!…nu raspunde…

ti-am spus ca nu mai ai ce sa faci! pleaca si lasa-ma, te rog, am obosit…vreau sa dorm…

– nu pot sa plec acum!

……………..

cand a raspuns in sfarsit fratele ei, fetita mi-a fugit din brate si s-a urcat pe un scaun de langa fereastra salonului. incercam sa vorbesc, dar nu ma puteam gandi decat la mica maimutica.

De teresa1999 Publicat în povesti

zburati cu taTAROaMele, in puii mei!

nush cum se facea sau nu se prefacea, ca intr-o buna zi recenta cu mult soare de iarna, primii o valizoaie.

intr-o dimineata nefumata de primavara ma imbarcai cu ea intr-un tatarom paraitor.

pe la un amiaz ajunsei unde-trebe. cautai valiz. nu-i!

adica ii, dar a me, bre, era nou…aista ii dezmembrat…nu mai recunosc decat funditzu rosu legat de gatu ei…

caut interioru…relativ intreg.

imi bag si-mi scot din tarom toti cei 500.000 celuli cu , coada expulzati intr-o tura, mai bag 500.000, mai scot zero (sa aiba si aia ce manca dimineatza, sa nu mai dea jucaria cu botu-n berze)…si plec.

prin vara, alt plecat, alt distractz: ajung la destinatz cu un gainatz: valizu ii in 3 buci, pardon, bucati…

maneru….zboara la est, rotzili la vest si corpu se balangane nesigur intre celi 4 puncti cardinali.

caut ofic de bagat celuli in orasu-destinatie.

gasit ceata lu traian-voda.

s-o bastinasha. bashtinasha incearca sa ma ajute cu engleza ei stalcita. romanasu…papa mata papanashu, ia-ti alt valizoi, ca poa pe la pashtele cailor tz-om da noi banu inapoi…peste cap…

acu problema dragii mei tataromisti de rahat fara prajitura, sa stiti si voi ashe , numa pt cultura lu dvs., ca pashtele cailor chiar exista…

si daca ai de la dinamo buciuresti nu v-au acuzat ca le-ati bushit rezultatu meciului cu berzele voastre infipte-n elice, sa nu credeti ca asta mica si ratata de scrie numele meu pe ea o sa stea cu manutzele sub aripioarele de la always asteptand fituica voastra de 2 lei! pardon, 2 lei juma’!

zburatzi cu tataromu uei copii, ca ii frumos, va garanteaza calatorie placuta in deja celebrul LOC CU LUMINAAAA, LOCCC CUUU VERDDEEAATTTZZZAAAAAAAAAAAAA!!!!!

p.s.: eu stiu sa scriu si cum trebe’ , dar mi-a spus obrazul ca e de bun simt cand te adresezi cuiva sa te cobori la nivelul lui, ca sa priceapa…..

p.p.s.: si sa imi amintiti sa va scriu ultima reclamatie pe un sul de hartie igienica, ca e de mai buna calitate decat rahatu pe care treceti voi rezervarile!…

asta e romania, vere….

imi e greu mie, ca cetatean mandru (???) de orasul natal, sa accept faptul ca traim pe acest minunat picior de plai-colt de rai…d-apoi unui strainez adaptabil…

ma plimbam intr-o zi cu un asemenea exemplar prin oras, sa ii prezint minunile moderne. trecem pe langa agentia de voiaj-undeva in drum spre gara-sa rezervam un oaresce bilet de zburat-oriunde-altundeva, timp in care astaptam si oaresce colegi-de-calatorie.

„hai sa ii asteptam afara, la soare”

da, hai, hai cu camionul de pietre-umplutura-pentru-crateru-din-asfalt, hai cu prafu…asa, asa, inca putin, perfect! tot praful e in capul trecatorilor!

ne refugiem grabiti intr-un magazin apropiat. bate vantul. poc-bum-pleosc: din balconul de deasupra cad pietre.

iesim.

stam.

ne crucim.

stam.

o adolescenta cu ma-sa: manca covrigi. scapa unu. se face tandari. se uita la covrig, in jur, pleaca.

bat din palme: frumos!

mergem spre moldavia-cica-mall (bleax!) sa mancam ceva nesanatos. un bmweu black. un tzaran-tigan cu 5kile de haur in jurul „tinatorului de bostan” arunca juma de kil de hartie pe jos, sub forma de bucatici.

ne uitam urat la el, in timp ce specimenu debiteaza:

ASA E IN ROMANIA, VERE!!!

daca zici tu….eu ce pot sa mai comentez???????

fiecare lucru are timpul lui…

indiferent daca e vorba despre florile si fructele care NU infloresc/se coc in extra-sezon in tara noastra draga, de cuvintele pe care nu ai curaj sa le spui, de examenul pe care nu ai curaj sa il dai, sau de hainele pe care le-ai uitat intr-un sac in dulap…

am vazut narcise, de vreo saptamana incoace, si cum ele reprezinta idealul meu de floare (bine, bine, nici trandafirii nu ma deranjeaza…), am decis sa merg cu tupeu sa caut buchete la juma de pret.

n-am gasit…decat extra-lungi, la triplu-pret…asta este…

m-am inarmat cu 3 fire si o punga de legume autohtone (m-au saracit narcisele, de unde bani de rosii turcesti???) si am plecat in pas obosit spre casa.

sambata trecuta, niste cuvinte trebuiau spuse, inghitite sau ingropate.

partea cu „la multi ani celor cu nume de floare cu ocazia Floriilor la Catolici” a ramas nespusa. din uitare. partea cu sentimentele unei ea pentru un el, idem. partea cu mintea lui parelela cu ea, idem.

in schimb, nu au putut fi inghititi „porumbeii” din alte intamplari de zi cu zi, apropo de tara in care traim.

de ingropat, am ingropa cu bucurie unele fraze, daca nu le-am dezgropa ca niste zombilezi cretini, in noaptea imediat urmatoare…

despre examene, stim cu totii cum sta treaba…iar aia care s-au lovit de lipsa sinapselor intre neuronii imbatraniti si presati sub tonele de informatie inutila depozitata peste farama de utilitate cautata, stiu despre ce e vorba…

pentru ca desigur, si in privinta teoriei, tot in romania traim!

in dulap am facut ordine pur intamplator. ocazie cu care mi-am gasit rochia de gala plina de dungi colorate, ca si cum frati-miu ar fi luat in pruncie o paleta de acuarele si ar fi aruncat cu prastia cate o pata colorata ici-colo, pata care s-a scurs cu darnicie pe tot materialul, de sus pana jos…

intai m-am scarpinat in cap.

apoi m-am enervat.

apoi am urlat la frati-miu. care mi-am amintit intre timp ca nu mai e prunc de ceva vreme incoace…

apoi am bagat rochia in chiuveta sa testez efectul apei asupra materialului.

bingo!

iese!

am umplut cada si am mutat temporar rochia inauntru.

acu e pe sarma.

fiecare lucru are un timp al lui.

pe care daca il depasesti, incepi sa expiri.

dupa un numar de „x” expirari consecutive sau concomitente, incepi sa intelegi.

si atunci iti bagi sutul in melancolie, iti scoli dracu capu de pe perna si il muti mai aproape de parc, atasat de corpul care taraie dupa el o pereche de role, iti iei cainele la plimbare sa se incolaceasca in jurul unui stapan de dalmatian mioritic, iti iei cardul si fugi sa cumperi detergent-de-ala-minune-de-care-poarta-tantele-din-reclame-in-poseta-cand-intra-in-discoteci, deschizi messu, scrii un offline cu toata forta si furia, dai ignore si iti inchizi telefonul…

fiecare lucru are timpul lui…

timpul expira, dar nu se termina…nu inca…

fantezii…

pentru ca nici noaptea trecuta nu am putut dormi si pentru ca viata oricum e nasoala, m-am gandit sa imi scriu povestile atat timp cat ma mai tine cardu de memorie…

mi-am amintit involuntar (desigur) o scena petrecuta demult, undeva mai spre tinerete, intr-o vacanta:

– hai sa facem un dus impreuna!

-hmmm…nu stiu…nu acum…

– bine! ma duc sa fac un dus fierbinte si revin…

am luat o revista sa citesc, dar nu aveam stare, am lasat revista pe pat si am luat camera foto. ma uitam la pozele facute cu o seara in urma si mi-am amintit ca trebuiau sortate. m-am ridicat incet, fara a lasa camera din mana, m-am dus tiptil spre usa baii si m-am aplecat cu speranta spre gaura cheii. se auzea apa cazand cu furie pe gresia rece si aburul gros imi facea aproape imposibila intentia…

am asteptat sa se risipeasca, cat de putin, apoi am privit din nou. avea corpul „ca de statuie greaca” (citez o prietena) si statea sprijinit „strategic” cu piciorul drept in fata. isi imaginase ca o sa vin tiptil? sau pura precautie???

l-am admirat cat l-am admirat, pana cand m-am hotarat sa incerc clanta: usa nu era incuiata. am intrat, brusc, cu aparatul intr-o mana, setat pe poza, si cu un prosop in mana cealalta:

– l-ai uitat in camera!

-am unul la mine…

-aaa, ok…scuze…nu m-am putut abtine…arati bine…iti fac o poza…

-nu!

-te rog, numai pentru mine, apoi o stergi!!!

nu am mai asteptat raspunsul, am pozat si am iesit. obrajii imi ardeau.

nu am vazut niciodata poza respectiva, imi inchipui ca a sters-o imediat ce am plecat, dar am ramas cu negativul in minte, imprimat in galeria cu povesti…

intr-o alta zi, cand m-a rugat din nou sa facem dus impreuna, a lasat usa intredeschisa. si apa se auzea mai clar, mai aproaape, mai fierbinte. nu am mai luat camera. am incuiat usa camerei. mi-am luat prosopul si am plecat numai cu el, prins intr-o clama de par, cu parul dezordonat si iber, cu paharul de cola si rom in mana cu care nu imi tineam capetele prosopului apropiate…

-vrei?

-cola?

-rom…

am lasat paharul pe etajera si m-am lipit de el:

– ce faci?

– nu stiu…ce fac?

m-a prins in brate si apa curgea acum mai mult pe mine decat pe el, aratam ca un soarec murat intr-un borcan de faianta…

a inceput sa ma sarute, apoi s-a oprit brusc, a luat paharul, a baut jumatate, a zambit, m-a privit in ochi si m-a intrebat pe un ton moale:

-nu intarzii la munca?

si atunci mi-a sunat ceasul. e deja tarziu si trebuia sa fiu la munca de vreo 10 minute…

am inca parul ud.

„poate ca ce scrii tu nu e pe intelesul tuturor…”

da, Razvan, nu e!

asta e si faza…de asta scriu.

scopul acestei pagini e sa imi descarc motorasele. unele dintre ele…

mi-am amintit zilele astea, in timp ce ma plimbam cu un scop anume si cu o prietena la brat, de cat de frumoase pot fi unele momente din viata unui om, prin comparatie cu monotonia eterna a vietilor altora…

ce farmec mai are sa iti gasesti o unica iubire in frageda pruncie, sa stii ce veti face dupa liceu, la ce facultati bateti la poarta, data nuntii si numarul si numele exact al copiilor?

nu are importanta la ce varsta te pocneste caramida, ideea e sa vezi mai multe caramizi in jurul ochilor. e si mai amuzant, dar si mai educativ asa…

nu stiu daca mi-a tinut mie cineva evidenta cazaturilor, dar, amintindu-mi „dezideratul” meu din liceu ( „vreau sa am la fel de multi prieteni ca I., sau chiar mai multi!”), inclin sa cred ca au fost suficiente.

nu aveam eu fatza in liceu pentru toate caramizile astea, dar si cand m-am prins de zidul care trebe…

-aici ar spune cineva ca e clara ideea, ca scriu banal si ca s-a plictisit-

eu adorm foarte greu si ma trezesc din ce in ce mai obosita, desi nu fac nimic toata ziua, si cu atat mai putin noaptea. nu spal, nu calc, nu gatesc, nu am de grija cui sa port, plinul la masina il face frati-miu, curat face menajera, cheile le gasesc dimineata pe birou…

ca orice om normal cu insomnii, incerc sa numar oi, ma scol, fumez, beau, beau o cafea, o cola, ma intind pe spate, ma gandesc dracu stie la ce, ma intorc pe o parte, pe cealalta, pe burta…ma intorc din nou pe spate ca pe burta ma gandesc la diverse…

dupa vreo 2 ore de foiala incep, involuntar si invariabil sa ma gandesc la povesti. povesti care au fost, care ar fi putut fi, care au fost desi n-ar fi trebuit sa fie, care ar fi putut fi asa cum n-ar trebui, care au fost asa cum a trebuit.

aleg o fantezie.

e cel mai simplu sa adormi cu o fantezie (ma intreb de ce imi ia de fiecare data cate 2 ore ca sa imi amintesc treaba asta)!

faza misto, dragul meu, e ca mintea e atat de libera cat vrea ea sa fie…povestile nu au limite decat daca vrem noi sa le ingradim, viata nu are limite decat atunci cand suntem treji, si n-ar avea nici atunci daca am invata sa ne mai bagam si picioarele in societate…

aaa, si grija banilor sa stii ca nu o am niciodata…pentru ca nici ei nu isi fac griji pentru mine!