mici greseli si mari efecte….

mici greseli si mari efecte,

vin in versuri, vinuri fierte…

iesi la soare, razi la luna,

nu sunt bun si nu-s nebuna….

 

toate curg si vinul-i dulce,

mintea in prezent te aduce,

vinu-i fiert si mintea clara,

stele incep sa rasara….

 

nu e cer, si nu e nor,

nici durerile nu dor,

nici nu zbori, si nici nu stai….

si in palma un zambet ai…

 

te gandesti…nu mai gandi,

cand din cana vei sorbi,

vei simti racoarea serii

si caldura primaverii,

 

fiindca-n palma ta deschisa,

alta lume sta inchisa…

razi, si iarna o cuprinzi,

si, din zbor, doi fulgi mai prinzi.

 

trece iarna, viata trece,

palma ta ramane rece,

dar in pom ramane aprinsa,

o lumina calda, stinsa…

scena si societatea

„toti jucam niste roluri”….true!

da’ conteaza sa nu uitam sa ne demachiem cand ajungem acasa. sa ne dam jos masca perfectiunii, sa ne imbracam in haine comode si sa fim noi insine macar in propria casa.

nimeni nu e perfect, nimic nu e etern…

perechea perfecta de se pupa prin gari, la sosiri si plecari, se cearta de le sar fulgii in timpul liber. femeia aia minunat de frumoasa dupa care ti se scurg ochii pe strada sau la vreo terasa, e frumoasa azi in mod special… maine, suferinda din dragoste, rapusa de vreo boala sau batuta de cretinul de langa, nu va mai fi decat o tantica banala, dezumflata si trista.

tipul ala bunut, proaspat si sigur pe el, nu e decat un copil fara directie…te uiti la el ca la un Doctor Viata, fara sa stii ca in timpul liber plange pe genunchii primei fatuci pe care-o intalneste…

si iti imaginezi ca esti un nimic…tu cu slujba ta de doi lei jumate…sau cu postul tau frumos si caldut dar atat de fad…si te uiti cu jind la vreun scaun de „specialist”, bun turuitor-despre-orice, cu o viteza remarcabila de reactie si atat de frumos periat la dunga….

iti e ciuda pe vreun coleg de liceu…ca-i mai ajuns ca tine…”iote prostanu’…si eu stau aici si prind purici pe cablu”…iti e ciuda pe „cretina aia” uratica pe care n-o baga nimeni in seama…”ce barbat si-o tras dom’le….si frumos, si banos”…

te uiti cu jind la parintii care se tin de mana pe strada. ai altora, evident…ca pe ai tai nu i-ai vazut niciodata in tandreturi.

……

lumea e o imensa scena pe care dramele, iubirile, comediile si micile jocuri de culise se succed in viteza. nu ai timp sa te opresti, sa treci prin scenariu si sa vezi ca fiecare rol e doar o partitura…

sau joci…intri si uiti sa iesi din hora. ajungi acasa, continui sa joci, si cei din jur te cunosc si-s satui…

……

daca toti am fi sinceri, lumea ar fi mai trista. nu am mai avea „modele” de urmat.

fara invidie, am ramane pe loc. „urat, urat, da biroul e caldut si scaunu se invarte…”

fara ipocrizie, lumea ar fi un loc mai comod, dar o scena mai stearsa.

……

am inceput postarea asta, dorind sa arat adevarul din spatele unor masti, dar am ajuns sa imi doresc sa le las unde sunt in numai cateva fraze….asa e lumea, o piesa fara sens, pe care o scoatem din banal cu niste recuzita.

si, totusi, rezisti cateva ore fara masca???

 

toata lumea pleaca…

ne-am nascut pe vremea lui Ceasca, fara mari iluzii si vise, incercand sa traim in patratelul nostru tricolor…

am mers la gradinite cu o aceeasi pereche de sandale in picioare cativa ani…

tata ascundea primele in rezervorul de la wc…

vecinele faceau coada la usa la mama sa le dea zahar, bani, hainele mele mici sau vechi…

mama lu omu meu era nevasta de ofiter…frumoasa, dar simpla.

se spunea ca e increzuta pentru ca era prea timida si nu prea vorbea mult.

tata era „dom inginier”, il saluta toata comuna lui bunicu cand mergeam la gradina sa culegem zecile de kilograme de rosii pe care mama le transforma intr-un delicios suc de rosii.

bunica mea de pe mama a fost „tzatza nana”, femeie de „chiabur”. bunicu avea inima mai mare chiar decat livada din fata casei, iar copiii si nepotii lui erau mai neastamparati decat toti poznasii lui Creanga…

eu am avut o vreme cei mai frumosi pantofi, cele mai multe vacante, cea mai rabdatoare si mai sprintena „bunica batrana”…

apoi, intr-o dimineata, m-am trezit taind cu foarfeca portretul lui ceausescu…

se terminase cu bomboanele pe sub mana de la unchiu din bucuresti, se terminasera banii din rezervor, zborurile lui tata, stagiile de pregatire ale mamei…pantofii erau tot aceiasi…dar fara luciu, fara bareta si abia daca mai aveau talpi…

vecinele erau cu zaharnita plina, cu vulpi la gat, cu plocoane la profesorii copiilor…

nu numai ca nu le mai gaseam la coada la usa mea, dar fugeau ca si cum le-as fi tras de coada cand ne vedeau…(e un nebun care mai fuge si acuma, saracul!)..in curtea scolii eram singura.

omu meu, in alt oras, la o scoala cu acelasi nume, zgribulea intr-un acelasi plovar lalai…

eu eram mai tare: aveam 3 plovere si inca mai reuseam sa imi gasesc incaltari frumoase…

prietena mea visa sa plece departe…

varul meu visa sa devina ministru.

un altul, sa fie aviator.

cei de la tara vroiau sa plece in italia…

am un var in italia, unul in austria, unul nici-nu-mai-stiu-pe-unde…

bunica a murit de cativa ani buni si inca o mai vad fugind dupa mine prin casa cu farfuria calda de branza cu smantana…

omu meu a crescut, mama lui nu mai este nevasta de ofiter…nici tatal ofiter…

acum e tot increzuta, ca vorbeste prea mult si fiu-su umbla prin tari straine…

eu am scapat de plasa cu plocoane a colegilor pentru un timp, apoi m-am inglodat intr-o cariera pe care continui sa o resping, desi inca ma tin cumva de ea…

prietena mea e inca aici, s-a obisnuit. e bine. oarecum.

sufletul ei oricum zburda liber pe alte taramuri, tanjind dupa alte peisaje…

colegele mele care nu visau nimic, dar dormeau bine si invatau pe masura, au ajuns departe…atat de departe incat desi locuiesc in acelasi bloc cu mamele majoritatii, nu ma intalnesc cu niciuna, aproape niciodata…

colegii cu pungute pline au ajuns la fundu sacului lu mami si tati (cred sau sper), cel putin inca se plimba cu mami de manuta, verigheta fiind, logic, pe mana ailalta…

varul meu care distrugea masinile cu ciocanul (asta a aflat el ca e ultima solutie dupa ce cadourile mele s-au transformat in tancuri), a plecat spre vapoare.

ministrul, din pacate, a murit…

colegii mei si ai lui nenea meu tind spre tari cu nume dubioase, suburbii de orase celebre sau plaje insorite…

acum nu mai e nimeni…nici la coada, nici in curtea scolii, parca nici copii nu mai sunt in orasul asta…nici eu nu mai sunt copil…si nici nu ma mai pot gasi pe undeva…

acum am pantofi frumosi si omu meu are atatea plovere de nu-i mai incap in valize…am fluturasi pe talpi si miscorici in…sa zicem, picioare…

avem o lista plina, dar o casa goala, un somn plin de vise, dar zile agitate, avem aeroport international…dar care o sa se inchida…

tu ai plecat, ei au plecat, ea va pleca, noi vrem s-o intindem…

traim in plina criza si toata lumea il cere pe Tepes-Voda…

Teapa, fraiere, si Voda a plecat! e gol lacasul sau de veci…caci toata lumea pleaca…