Sufletul, intre povete si ganduri

„Sufletul are nevoile lui” …spunea omul din luna.

Sufletul meu are atatea povesti, incat mi-ar trebui o rubrica de cate 2 ore ca sa le insir doar titlurile…

„Datoriile fata de suflet ar trebui sa fie cele dintai…”

Sufletul meu e dator la altii. sufletul meu se ridica pe baza de imprumut de zambete. sufletul meu zboara cu pene din aripi straine. sufletul meu danseaza pe acorduri diverse si sufletul meu e viu si zglobiu si nepieritor.

TU spui sa ne pierdem sufletul pentru a-l regasi mai apoi. Eu spun sa ne pierdem ratiunea, sa ne urmam sufletele. Un altul va spune ca sufletul nu exista, nu e palpabil, nu e materie.

Sufletul e un fluture care ne tremura in gat cand vorbim, sufletul e o oglinda in care trupul nu se vede niciodata. Sufletul e acel ceva ce ne trimit un zambet spre buze cand ochii nostri se ridica incet sub ochii frumosi ai caldurii umane.

„Sufletul e o fiinta creata…”. Avem nevoie de suflet pentru a gasi o scuza slabiciunii mintii, pentru a da un sens atractiei inexplicabile care ii apropie pe prieteni, pentru a nu parea prosti atunci cand uitam ratiunea in alt buzunar…

„Suflete pereche”? Suflete create pe acelasi tipar, ganduri in oglinda, fraze compuse de doua minti, simtaminte tradate prin gesturi mici si fragmente de timp fara spatiu. Omul are nevoie de explicatii. Pentru tot. Despre tot.

Si atunci dam vina pe suflet, pe soare, pe stele, pe eclipse. N-avem curaj sa numim ganduri. dam vina pe suflet. el vede, el cere, el cheama.

un suflet impacat e o minte limpede, cu povestile scrise si cu ochii calzi.

capacitatea de analiza umana trece de ochi, de suflet, de minte…

nu e coerent ce spun eu aici, dar nici nu ar putea sa fie!

ascult o emisiune despre suflet si opresc fundalul sa analizez. fac operatie pe cord deschis si scot din minte aceleasi refrene eterne: soare, luna, mare…

Nu, sufletul nu e corect! dar, „fara suflet nu exista viata!” – cugetare religioasa, dar perfect exprimata…

Si nu citesc randurile ce-mi ies din mana pentru ca scriu cu sufletul, si mana mea e doar un picior de balerina pe un fir de par.

Fara suflet, motanul meu ar fi doar o mobila de birou si eu…doar o baba senila!

 

 

Anunțuri

din suflet

simt ca nu am mai scris de mult din suflet…sa pun creionul intr-un punct pe foaie, si sa imi las sufletul sa curga in spirala, pe un topogan de amintiri mieroase, cu aroma de primavara si de frunze uscate…

imi e dor de o poveste senina, cu inceput si sfarsit, de un ecou vibrant, din care sa inteleaga ceva si cititorul.

imi e dor de o poveste scrisa de partea mea senina…

imi scrii???

imi aduc aminte de prima cafea cu ian.

abia il cunoscusem, cu o seara inainte si ma agitasem mult sa gasesc un pretext sa-l mai vad. imi promisese ca vom bea o cafea impreuna.

m-am framantat toata ziua si, in final, mi-am facut curaj sa il sun. i-am spus timid ca mi-am uitat ceva la el, un lucru neansemnat, dar imposibil de gasit (fiind inchis in pumnul meu transpirat), si ca daca il gaseste, ramane al lui, daca nu, imi ramane dator cu o cafea.

cred ca a zambit. avea o voce ce aducea a zambet suav.

telefonul zambea a vocea lui, vocea lui suna a viata…

a ramas sa ne vedem printre orele de scoala intr-o pauza cand puteam chiuli amandoi.

ne-am intalnit pe un pod vechi, ce scartaia mai ceva decat genunchii mei la vederea lui. era imbracat in negru, ca un mic diavol, cu ochii lucind a zambet, cu zambetul lucind a fericire.

am mers pe jos, traversand orasul, uitand de ore, de teze, de tot…din 2 ore libere am facut punte 4…din 4 am facut 6…si din 6 am facut 8. am stat in parc, sub un copac vechi, prieten copilaros, care ne-a facut sa vorbim verzi si uscate, din care nu tineam minte nimic nici 2 secunde…caci ochii lui luceau a cer senin si cerul era senin ca intunericul din ochii lui…

in fiinta lui blanda si-au gasit culcus toate sperantele mele, inchise in ciocolata…

m-a sunat mama dupa vreo 4 ore:

„unde esti???”

-in biblioteca!-

am ras amandoi de convingerea cu care am spus-o.

nu mai stiu cum am ajuns acasa, daca de mana sau cu mana in buzunar, fluierand a pustiu sau a cald…

dar era cald la mine in suflet si din ochi scapam caldura.

nu stiu nici daca urmatoarea intalnire a fost a doua, a 3-a sau a4-a zi, dar stiu ca imi mancam unghiile cu tot cu deget asteptand.

am propus sa vin la el sa ii prepar o cafea. m-a asteptat la colt si am urcat tremurand.

toata relatia mea cu ian (partea senina) am tremurat…

ajunsi in bucatarie, ma fastaceam mai ceva ca o pitzi la curatat carftofi…nu nimeream ibricul, plicul de ness si zaharul. el statea pe un taburet, in bucataria lunga si zambea malitios:

„te descurci?”

-ma zapacesti!-

„eu? de ce?”

– nu stiu…-

am baut cafeaua, asa cum a iesit, frecata cu spor, dar fara spuma, am ras de stangacia mea si apoi am ramas privindu-l, din picioare, sprijinita de bufet:

-mmm…ma gandeam la ceva…-

„la ce?”

-…la ceva…cum ar fi daca….-

„daca??”

-nimic….hai sa iti arat un joc…-

„erai curioasa cum e?”

-mahahammm…-

„si cum e?”

-mmmahahammm…..-

a zambit, a ras…

„tremuri!’

-mahahammm-

a ras iar. am ras impreuna si am baut inca o gura de cafea…

cum putea sa fie, altfel decat dracesc de bine?

buzele mele atinsesera gura micului diavol. mi-a intrerupt jocul cu un sarut cvasi-timid.

m-am speriat ca tremur. ma temeam de puterea pe care a avea asupra mintii mele. ma temeam de mine. eram prea tineri…eram la inceput…

nu imi amintesc nimic altceva din primele intalniri…decat buzule lui si ochii negri…

el ma saruta si eu tremuram…el ma strangea in brate si eu tremuram…el imi saruta mana si eu visam…

ploua si topaiam printre melci, sa nu-i calc, pe drumul dintre casa lui si scoala; ascultam muzici cretine la micul radio portabil pe drumul dintre casa mea si casa lui…

intre noi parea sa nu fie nimic…decat cerul senin si tremuratul liber…

asta a fost povestea primei cafele…

creatorul si opera

intre un Creator si Opera lui se naste o relatie speciala, ajungi sa iti iubesti fictiunea mai mult decat realitatea, ajungi sa crezi ca e reala povestea pe care o creezi si nimeni nu te mai poate convinge ca nu-i asa.

un Creator de povesti, isi schimba lumea exterioara, ajungand sa includa, treptat, in lumea lui, tot universul.

o Opera incantatoare ajunge sa ii fure sufletul si sa il transforme in sclavul ei…

va fi oare urmatoarea mai buna?

mai fascinanta?

mai plina de vraja?

mai ai o bucata de suflet si pentru urmatoarea sau te-ai pierdut de tot in ceea ce crezi a fi o capodopera?

suflet in clepsidra

asa ma simt uneori, ca un suflet prins intr-o clepsidra.

o clepsidra cu piese de puzzle mici, foarte mici, cu imagini diferite, amestecate foarte bine.

la intervale total aleatorii cade cate o piesa in partea cealalta, ca un fir de nisip colorat si greu. foarte greu…

se aduna in celalalt spatiu si ma sufoca, imi irosesc energia incercand sa aleg piesele si sa le arunc pe rand…

dar ele continua sa joace dupa cum le canta timpul, sa se roteasca in spirale colorate si sa alunece dupa bunul lor plac.

jos, se recompun dupa o lege necunoscuta mie, si cand mi se pare, in sfarsit, ca am o imagine de ansamblu cat de cat completa, clepsidra se intoarce iar cu fundul in sus si o iau de la capat.

cineva m-a sfatuit candva, intre imaginea a treia si a 214-a sa le las in pacea lor sa cada. sa se amestece. de cate ori vor. pana cand se vor plictisi singure si se vor aseza frumos, in straturi de culoare…

o sa le las…dar cine imi garanteaza ca vantul nu va rasturna clepsidra iar?