Aberatii la pachet

 

Pe-o foita de tigara,

Am scris versuri intr-o seara…

Despre mine, despre toti,

Despre clipa in care poti.

 

N-are sens ceea ce spun,

Foaie verde, frunza-i scrum!

Pe o pala de vant lin,

Eu plutesc pe-un cer senin….

 

Dimineata pe racoare,

Ceasuri calde ziua are,

Si in cantecul de afara,

Simt miros de primavara….

 

Luna incet lumina stinge,

Visu-n palma mi se frange.

De o fi sa sar vreun gard,

Fug afara, pare cald…

 

Iar o iau pe aratura,

Fug lenes pe tastatura,

Insir vorbe fara rost,

Si ma indop ca porcu-n post…

 

Mintea-mi spune sa inchei,

Daca n-ai, de un’ s-o iei?

Dar mainii ii vine a scrie…

Iaca frate, poezie!

 

Despre mine, despre noi,

Despre neuronii goi,

Ce se intind lenes la soare,

Avand colti de rozatoare…

 

Castelul de vise din nori…

„Inceteaza sa mai visezi!”

-NU!

„Domnisoara, la nemurirea sufletului visam in timpul liber….”

-NU!

„Teresa!  Fii realista! Oamenii nu sunt asa cum ii vezi tu. Animalele musca, sunt pline de purici, de microbi…si lasa blana peste tot… ”

„Catolicii sunt rai…pur si simplu asa sunt toti…”

„Barbatii sunt interesati doar de sex!”

„Oamenii nu se schimba niciodata in bine..”

„Nu exista prieteni adevarati. Oamenii sunt condusi de interese. ”

-NU!

 

Nu o sa incetez niciodata sa cred in bunatate, in sinceritate, in prietenie!. Am primit mai multe suturi in fund decat o afurisita de minge de fotbal, dar NU, nu pot sa renunt la speranta, la vise, la doza de umanitate pe care o am…

Nu pot sa adorm fara a visa cu ochii deschisi. Am mai multe cosmaruri decat vise frumoase…

Nu pot trai in castelul din nori. Stiu. Traiesc aici, printre voi, cu voi…cu rautatile voastre gratuite, cu nepasarea voastra si cu afectiunea mea idioata pentru cei ce dau din coada… Dar nu voi accepta niciodata sa daram castelul, refugiul meu, singurul meu sanatoriu, pentru ca va e voua mai usor sa intrati in lumea mea cu bocancii in picioare… NU!

O sa visez, o sa sper, o sa fac ceea ce am facut intotdeauna: o sa traiesc mereu dupa bunul meu plac, dupa propriile mele reguli, oferind atunci cand consider, doza de iubire pe care o mai pot oferi.

Lumea voastra e gri. Dominata de bani si nelinisti. Lumea mea e zbuciumata, un zbucium in culori, ca panza unui pictor nebun, cu lacrimi fara numar, cu zambete verzi, cu palme peste ochi cand ti-e lumea mai draga…cu fuga in castel si cu capul in nori.

N-aveti decat sa stricati tot ce nu vi se incadreaza in tipare, sa va acoperiti sufletele sfasiate cu teci de fier…eu imi pastrez fragilitatea, sperantele si visul.

Nu-mi spuneti mie ca puterea vine din intuneric, din cusca in care vi se zbate inima in zadar…eu prefer sa fiu vie. Sa rad, sa plang, sa urasc, sa iubesc!

Inchisa intr-un turn as trai degeaba, caci nu se cheama viata traiul pe linie.

In sufletul meu, e cel mai des furtuna. Castelul meu de vise e in nori. Dar eu cand deschid geamul, privesc spre soare…peste minciuni, peste aripi taiate, peste deziluzii…

Inca mai am forta sa privesc peste!

Tu, cand privesti pe fereastra spre sufletul tau, ce vezi???

drumurile noastre

(a se citi pe muzica)

…se intersecteaza ca simpla coincidenta, se invart unul in jurul altuia, se impletesc in cosite verzi, se afunda in ceata si rasar din mari necunoscute.

nu stiu de ce am chef sa pornesc la drum acum, sa urmez o cale presarata cu flori, sa imi tarasc rochia lunga pe lucioasele pietre si sa ma opresc doar acolo unde soarele rasare din mare.

crezi ca cei intalniti in drumul tau au un rol? ca nu i-ai intalnit degeaba?

crezi ca un inger te poarta in brate atunci cand te prabusesti pe prima treapta a unui sir de scari?

crezi ca cei care iti rasar din nou in cale au stat tot timpul in umbra, in desisul ce ti-a insotit pasii prin timp si spatiu?

sau crezi ca totul e o prostie.

ca oamenii exista. punct. ca mergi. punct. ca timpul trece…punct.

?

crezi ca viata are un scop definit, crezi ca e un bulgare de lut in mainile tale…

sau crezi ca e o mare incalceala de drumuri si umbre, o mare chestie aberanta?

crezi ca o mana intinsa din nori te va conduce spre soare sau spre tristete?

tu crezi ca norii isi intind mainile spre tine?

tu crezi ca eu vorbesc acu coerent, ca imi imaginez chestii si zboruri si destine si aripi de porumbei?

…………..

drumurile noastre lasa urme in piatra, in trepte, in rondul de flori, pe pragul tau plin de praf si pe covorul meu din sufragerie…

drumurile noastre sunt o serie de idei bune si proaste si de invarteli in jurul cozii…harta s-a rupt fix la cotitura…

si drumurile noastre nu sunt nimic mai mult decat niste evadari din poveste.

…………..

tu crezi ca eu scriu in timp ce colind mintea, dar eu nu fac decat sa merg pe urma pasilor ce i-ai lasat in urma ta.

eu strang praful de stele pe care spiridusii l-au lasat peste maracini asa doar ca sa rada de noi…

tu crezi ca mie imi place sa ma impiedic in fuste si sa ma intorc dramatic, ca in filme, cu mainile intinse spre trecut.

tu crezi si in fluturi si in oameni.

…………..

cararile noastre nu duc nici macar spre roma si nici macar spre paradis. scara noastra coboara doar in noi, in negura gandului, in recele din suflet, in noianul de planuri amanate si vise ascunse.

drumurile noastre se impletesc intr-o poveste aberanta cu vraji si cu zane cu aripile rupte.

si pasii mei aluneca moale peste ganduri…

si mana mea se strange, se face ghem la piept si rad.

si rad de pasii mei prosti pe un drum fara inceput si sfarsit.

Adam-File de Poveste si problema frunzei

well, dragii moasei-ca-s baba de acuma- Adam al nostru avea o problema.

ba nu, un mar. si nu stia unde sa si-l puna.

(in vremea lui, in Eden nu existau decat Eva, sarpele-era o ea de rezerva, marul cu mere, ceva norisori subtiri si multe goluri)

si cum statea el asa si se gandea, se aprinde becul, un nene mare si paros deschide frigiderul-stai! am incurcat povestile. deci, NU, revenim:

si cum sta el asa si se gandea   ii pica o fisa: „draga mea sarpe (licenta poetica, va rog frumos), n-ai vrea sa fii tu draguta sa gusti putin din marul meu -da te rog sa ai grija in ce iti bagi dintii…ahemmm….-si apoi sa il pastrezi frumos in gatul tau pana o sa mi se faca foame, moment in care, tu, dragalasa mea, o sa il scoti (si te rog sa il speli putin) si o sa mi-l intinzi sa ma satur/i ??”

acu nu vreau sa fiu naspa, dar asa-i povestea: de ce mama ma-sii n-ai rugat-o pe Eva sa ti-l tina?-

….si, foindu-se nitel, exact cat sa isi dezveleasca mai mult coada, sarpele grai: „bineanteles, frumosule, dar numai dupa ce imi infing bine coltii in…sa zicem …cotor?”

……

colo jos in poenita, mi se plimba intre timp, tanti Eva. si canta. si canta ase frumos, de-i tremura frunza.

si marului ii tremura frunza.

lui Adam nu ii tremurau decat dintii. 🙂

………….

veni seara peste Eden, se culcara toate frunzele, numai sarpele se foia de neam-parere. „ce-ai, draga?”-zise Adamul.

-„nimic, nimic, mi-a picat rau marul la stomac”

„dar nu ai luat decat o gurita…da-mi-l mie, sa vad de-i bun!”

sarpele scoate marul-il spala nitel (nu intrebati cu ce, ca nush!), si i-l intinde amorezului: „na! gusta!”

………..

gusta omu nostru, n-are nici pe dracu-inca nu fusese creat-, n-are viermi, n-are facebook, „ce mama ma-sii?”

(Eva era in poienita, canta in frunza de ceva vreme, asteptand sa coboare Adam din pom)

………..

trece timpu, vine ploaia, cade frunza, cade Adam, cade marul (ma rog-ce-o mai ramas din el), urca Eva, vede marul, prinde marul, cauta Adam, gaseste individu, intinde marul si intreaba:

„da ce-i asta, frate?”

Adam, prins la centru, se scoate iute:

-„etete….2 muscaturi….cin’ ti-o miscat frunza???”

 

ferestre si oglinzi

„vrei sa iti fac o poza cu asta in spate?…”

-„poate cu el in spatele meu, adica la propriu…si poate cu o oglinda in fata…sau in spate…whatever…”

…………………

„ci bun ii asta!”

-„bre, io is la <window shopping>….”

„si ce, nu se poate sparge fereastra?…”

………………..

„ce s-o amestecat vinul roz cu vinul mai putin roz…”

-” la mine danseaza cu silva bruna…”

Alba-ca-zapada si cei 7 pitici…

(nu, nu e o poveste pentru copii, ci e o poveste despre niste adulti care au incetat sa mai creasca)

Viata mea a fost mereu un basm…

nu pentru ca ar fi fost frumoasa si plina de finaluri fericite, ci pentru ca am fost mereu fugarita de Vrajitoarea-Cea-Rea. Oricat am incercat -ani la rand- sa descopar cine se ascunde in spatele marului otravit, nu am aflat niciodata.

Si vrajitoarea din povestea noastra a luat uneori infatisarea tatalui meu vitreg, apoi s-a transformat in tatal lui ian si apoi a fost un caine urat si balos.

A trecut o groaza de timp si simt nevoia sa rup vraja ce m-a legat de NICKI. a murit si tot ce mai e acum intre noi se rezuma la vise, praf si stele…

toti oamenii au piticii lor. eu am avut 7.

si locuiau, asemeni cantecului, pe aceeasi ramura, in acelasi copac: inima mea.

era cam aglomerat…asa ca am chemat-o pe cenusareasa sa faca putina ordine.

dupa 13 ani, inca il mai aud pe NICK cantand pe creanga lui, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. si ian e langa mine si ma asteapta sa sar. sa sar in bratele lui, sa sar in lac, sa sar pur si simplu.

si drag mi-e ian, ca soarele dimineata, ca raza ce ma trezeste si imi mangaie nasucul, dar nu pot sa cobor din pom cu poza lui NIK agatata de glezna.

imi mai e dor de NI, si de tacerile noastre atat de pline de cuvinte, incat nu am fi putut vorbi nici daca am fi vrut…pentru ca aveam oprite in gat mii de litere…prinse de buze, sute de zambete si zeci de clipe de soare ce ne sticleau in priviri sub lumina blanda a lunii.

Noi doi am trait o poveste. pana la ora 12, cand, in fuga calestii, cu vrajitoare pe urme, cu rochia sfasiata in bucatile de parbriz, cu mainile reci, bostanul ma durea ingrozitor si ambulanta a venit greoi. Ian imi zambea dimineata si pentru o clipa de tacere am crezut ca e N, ca a venit sa ma mai vada o data, poate ultima oara, dar nu era el…

Si am plecat in bratele lui Ian, fara sa mai pot privi inapoi, cu picioarele goale, cu sufletul amar si cu pumnul inclestat in jurul unei pietre.

…………..

Mi-au spus „Alba-Ca -Zapada” cand m-am nascut…pentru ca eram cea mai frumoasa fetita din maternitate…sau cel putin cea mai alba.

Si mi-au facut-o cadou de aniversare pe mica vrajitoare.

Si unde se putea ascunde mai bine decat in sufletul meu???

Multi imi spun ca vrajitoarea sunt eu insami….cu pielea mea alba si inima mea acoperita de praf negru.

TU ii crezi?

………………..

Am 7 pitici pe creier. si Pam mi-a spus sa ii dau afara…pe rand…cate unul. Si o sa incep cu tine!

…………..

Esti pregatit?

Esti primul?

aberatii, mon cher…

nope, nu ma refer la scrierele mele. azi nu :p

ma refer la romanul miei.

a scris pe foi. multe foi. mii de foi. o semesuiam in ore si ea ma shhhhhh-uia ca cica se concentreaza sa scrie….si a scris, si-a scris..si-a scrisss….

si i-a promis profului ca il trece la dedicatii pentru ca e bun si amabil si incurajeaza creatia in detrimentul invatarii.

la care dedicatie?

mia a scris un roman intreg despre mine.

in 3 volume!!!

doar ca…din fiecare volum lipseste mai bine de juma’.

mia scrie.

eu scriu.

tu scrii.

gigel scrie.

gigel e blogger. il citii si e cul, dar cam porno. o tine in guritza cam mult si mi-e ca o sa-si crape dintisorii….

eu scriu.

ian nu citeste.

alex nu spune.

motanul e gras si lenes.

citeam un fragment din mega-epistola la care lucra mia in pauzele de timp liber dintre cafele, proiecte, casa, barbat si timp de frecat pe net. scris fain. interesant…si, deh, era si cu/despre mine:

-auzi, miutzo, da treaba asta nu fu asa….io-mi amintesc nitel pe alaturi….

„aberatii, cherie, aberatii…”

…………..

ma, io nu ma supar. amu, nu! dar am si io o dorinta: cand scrii despre mine, mai scoate-mi dreaku tigara din gura….