Mica si degeaba….

E ciudat ca la cei 175 de cm ai mei sa ma simt mica…dar sunt fix degeaba! Oamenii invata lucruri noi, oamenii avanseaza, oamenii sunt vii…in timp ce eu imi astept sfarsitul cu motanul alaturi si cu ochii la Vladut…

Cum am ajuns asa? Pe unde m-am pierdut? Unde mi-am pierdut visele, viata, dorinta?

Nu mai pot picta. Nu mai scriu. Nu mai stau la povesti cu Alex. Nici macar nu mai conduc masini scumpe. Ma imbrac banal si sters, traiesc banal si sters, iubesc la fel cum traiesc…iubesc?

Iubeam viata!

Eram tanara, creata, roscata si visatoare. Aveam tocuri cui si mintea odihnita. Calcam numai prin strachini, dar o faceam cu buna stiinta. Acum imi masor pasii cu o precizie de ceas elvetian si nu mai stiu sa rad, sa sar, sa cant…

……..

Am plans gandindu-ma la mine. Ma uit in oglinda si ma intreb: ce mama ma-sii a mai ramas din mine?

……..

Sunt doar o umbra din ce am fost, din ce as mai fi putut fi. Sunt o mama groaznica! O fiica nepasatoare si o sora ingrata.

Frustrare?

……..

Mia ma trage de coada razand si imi spune ca sunt o baba otetita.

……..

Va trebui sa imi trag doua palme zdravene si sa ma pun pe alergat dupa viata. Sa simt din nou, sa rad cu pofta, sa nu mai plang, sa visez, sa cred, sa zbor…

Imi sclipesc ochii a zambet cand mi se agata Vlad de gat, cu mainile lui mici, cu ochii lui caprui si mari fixati in ochii mei…il strang in brate si el imi saruta obrajii. Daca nu ar exista, as vrea sa il inventez! E ireal!

Cum poate un copil atat de bun si cuminte sa ma suporte pe mine???

……..

Imi odihnesc mintea pe genunchii Miei…biata fiinta imi spune povesti, ma indeamna sa scriu, imi impleteste codite si zbarnie ca o morisca stricata.

……..

Ma simt mica si degeaba, intr-o camera mare, intr-o lume prea mica, in fata unor munti prea inalti.

Dar, intr-un fel, cred ca Miut avea dreptate…scrisul ne face mai liberi, mai visatori, mai atenti.

……..

Adorm tarziu si ma trezesc de dimineata cu rasul lui Vlad, si vocea lui dulce imi umple ziua de soare. Fug dupa el in biblioteca, trecand pe langa munti…dar muntii nu mai sunt! In locul lor se inalta un castel din carti de joc. Alaturi, un puzzle, o cana de cafea rasturnata si un tablou inceput.

……..

Si peste toate, si bune si rele, un ras suav de copil!

Anunțuri

Cica

Cica eu vreau sa imi lansez cartea… (poate „la apa” ca in librarii nu am tupeu)…

Cica eu vreau sa scriu necenzurat, dar imi e frica de prieteni, ca puricului de aghiazma…

Cica eu vreau sa fac putin din fiecare lucru care-mi place, dar sfarsesc nefacand nimic toata ziua…

Nu puteam sa ma nasc si eu normal(a), ca toti oamenii, sa fiu calauzita in viata de o singura mare si uimitoare pasiune, care sa imi ocupe tot timpul liber, sa imi consume toata energia si sa ma faca sa simt ca am realizat ceva?

Cica sunt o femeie cu de toate: casa, masa, nevast * si copil. Cica am realizat pana la 30 de ani ce altii nu reusesc nici pana la 40…iar altii nici pana la 20…

Cica am avut o afacere. Cica sunt spirit liber. Cica scriu…

P.S. si da, sunt si fericita stapana a unei perechi minunate de motan lenes-caine turbat :))…

Ma simt goala, ca o coaja de portocala fara miez. ca o pereche de cercei facuta in tehnica Quilling…frumos colorata, aparent rezistenta, invidiata de cei care botesc hartia intre degete fara vreun rezultat…dar atat de fragila in contact cu apa…

Cica ar trebui sa ascund unele postari, sa nu…ca sa nu….ca sa nu le citeasca…dar, nu pot. Le-am scos din mine, din mintea mea creata si nu pot sa le dau ignore. Deci sunt libera…

Dar ma macina intrebarea, indoiala, teama ca ma certi. Tu!

Nu mi-am publicat aberatiile, nici nu le-am terminat de insirat pe hartia virtuala. Nu mai cant de mult la chitara. Am uitat cum e sa am unghiile scurte si cu ghearele mele „de doamna” nu pot sa fac nimic.

Cand vreau sa scriu, ma opresc sa vizionez videoclipul…desi il stiu pe de rost…acvariul…plaja, copiii, batranul…nisipul…

Incep sa scriu si apoi plange Vlad; il culc pe Vlad si incepe motanul. Il inchid pe hol…si ma suna mama…Se trezeste copilul si trebuie sa stau cu el, sa ma joc, sa fiu vesela, sa ii spun povesti…apoi vreau sa imi notez povestile…dar in brate imi doarme fiul si pe taste motanul. Blana ma-sii de matza! Am blana in toata casa si cand nu incerc sa scriu, aspir, matur, scutur. Teoretic am menajera. Practic n-o chem decat atunci cand nu sunt plictisita.

Obisnuiam sa am o mica afacere. Imi ocupa mult timp si imi consuma energia. Mancam in nestire si eram vesnic  supla. Acum am un dulap de haine stramte si frigiderul plin.

Cica absenta lui Ian imi ofera timp pentru mine. Cica pe Alex nu l-am vazut de secole.

Cica am vrut sa intru pe blog sa sterg…sa ascund…

Cica o sa imi treaca!

––––––––-

*Nevast = tipul de barbat care considera ca rolul lui in familie se limiteaza la a da buna ziua, un sarut pe frunte si cardul pe mana nevestei. Daca nu e nervos/obosit/ocupat sau stresat sta juma de ora cu baietelul si 4 pe computer. Cand e relaxat, vesel si odihnit sta 5 minute cu mine, 10 cu Vlad si 7 ore pe computer…

Considera ca lucrurile se repara singure (inclusiv relatiile dintre oameni), ca viata  se limiteaza la ceea ce avem in jur si ca tineretea e vesnica.

CICA!

 

ma gandeam sa scriu o poveste

despre cum bate soarele in geam dimineata si imi alina gandurile…

sau despre un copil care vrea sa vada toata lumea intr-o zi…

sau despre o batranica pe care o coplesesc amintiri…

sau despre un tanar care se plimba pe un taram nelimitat…

sau despre o fetita blonda, cu ochii mari si caprui…

daca ai fi stiloul din mana mea, daca ai fi tastatura lenesa de sub degetele mele, daca ai fi perna pe care o vreau rece atunci cand ma cuprinde cu bratele visului, daca ai fi covorul pe care il mangai cand spun povesti, daca ai fi creionul al carui capat obisnuiam sa il rod in orele plicticoase de curs, daca ai fi foaia pe care imi sprijin coatele cand nu reusesc sa schitez nimic si daca ai fi poza peste care imi aluneca mana, moale, despre ce m-ai face sa scriu?

daca ai fi chitara pe ale carei corzi alunec fara graba, daca ai fi nota de plata de la masa vietii, daca ai fi valul pe care il prind in mana, seara, daca ai fi adierea care imi usuca mana, daca ai fi parfumul care imi impodobeste incheietura, daca ai fi esarfa pe care o strang in mana, la ce m-ai face sa ma gandesc?

daca ai fi nisipul pe care am scris de mii de ori aceleasi cuvinte, daca ai fi stanca pe care am asteptat valul de atatea ori, daca ai fi banca in care mi-am scris povestile, daca ai fi masina care mi-a dus pasii departe si daca ai fi un fulg ce mi se topeste in palma, ce mi-ai sopti?

ma gandeam sa scriu o poveste…

– despre o fetita frumoasa, cu parul blond, cu ochii plini de intrebari si cu mii de vise;

– despre un tanar indragostit ce se lasa purtat de valuri pe o mare cu sute de porturi animate de viata;

– despre amintirile unei femei care deapana ghemul vietii in ritmul altei muzici, zambind langa soba moderna, cu un motan in brate si o carte pe genunchi;

– despre un copil care isi dorea sa le stie pe toate si a aflat ca de fapt, nimeni nu stie nimic despre sine;

– despre soarele de iarna, care lumineaza o dimineata lenesa, intr-o camera lenesa, intr-un timp lenes si albastru…

o sa scriu o poveste despre viata. si o sa incep cu primul gand.

ma gandeam sa scriu o poveste…

Ron

ca si pam, ron e un nume. un prieten. diferit de frate-miu.

nu pot sa scriu despre ron, fara a ma gandi la nick…

mi-e dor!

sunt instabila. cred ca din cauza copilului. imi e rau tot timpul si nu am chef de nimic…

stai! eu nu am NICIODATA chef de ceva!…

ma intreb de unde scoate mia rabdarea.

un Ron pentru un gand…glumeam! nu dau Ron-ul…prea valoros!