Teste, ganduri si proteste…

Mi-am trait copilaria in universul povestilor. Nu pentru ca as fi avut o copilarie de poveste…ci pentru ca fantasticul era refugiul meu preferat.

Mi-am imaginat ca voi avea  parte de o singura, mare si eterna poveste de iubire. Aia de te pocneste caramida la momentul fix, in locul ideal…si el e pe felie…pardon, vroiam sa spun: „la momentul potrivit, printesa isi ridica privirea…printul statea in fata ei cu mana intinsa…cu pachetul de servetele…aaaa, cutia cu inel cu diamant deschisa…(om prevazator, umbla cu serve…diamantu’ in buzunar…), asteptand ca zambetul senin al printesei sa se transforme intr-un <da> de toata frumusetea…printul avea evident un cal (nu neaparat alb), un castel (la dracu-n praznic, probabil) si o minunata bratara de aur batuta-n nestemate (a se citi „slujba buna, onorabila, si de ce nu, de bani aducatoare”).

Urmand firul povestii, asa ca in orice basm clasic, a trebuit sa sarut niste…hmmm….specii dragalase de animalute blanoase, pufoase, ranchiunoase, fitoase, prietenoase, acre, acide, tepoase, dragastoase, frumoase…

Si intr-o buna zi cu soare, mi-am pierdut pantofiorul…pe scarile restaurantului, in mana „hotilor” de mirese.

Am fost Belle, transformand bestia nelinistita, tanara si fara directie in „ceva ce nu sunt eu” (un tanar barbat atent si nitel mai stapanit). Am fost Arielle, salvand de la inec un suflet pierdut prin salile de joc. Am fost Jasmine…fugind din turnul meu pe un covor fermecat. Am fost Alba-ca-zapada. Prea alba, prea fragila, prea a nimanui, fugind dintr-un castel in care parea ca ii incurc pe toti, fugind prin padurea de cuvinte urate si inecandu-ma intr-un final cu o bucata de mar…

Am fost Rapunzel…stand in turn si asteptand printul…doar, doar l-oi pocni suficient de tare cu tigaia-n cap…si m-o lua de nevasta…sau de bucatareasa. Ceva pe acolo…:)

Am fost Cinderella, schimband straie vechi cu diademe sclipitoare…statuie numai buna de pus in vitrina.

Si, intr-un final, dupa alte si alte povesti, am ajuns sa ma trezesc asemeni Aurorei, cu un sarut…sa simt o raza de soare jucandu-se pe obrajii mei, sa simt parfumul natural al vietii si linistea inimilor zbuciumate.

…..

Fiecare poveste a fost o lectie. Fiecare suferinta a fost un test de rezistenta. fiecare gand a fost un protest.

…..

Am ajuns sa le dau teste oamenilor din viata mea, mai des decat apuc sa ma infing in ciocolata… Am ajuns sa analizez viata mai mult decat o traiesc. Am ajuns sa numar zilele proaste, ignorand bucatile senine.

Am sarit prin povesti, adunand povete pe care le-am inchis prin vreun sertar. Am fugit prin viata, mereu nelinistita, mereu nefericita, mereu incompleta, cautand piesa lipsa. Am iesit din basme cu pantofii tociti, cu bratele goale si cu mintea pestrita.

Am privit mereu in urma, am trait in trecut, m-am temut de viitor.

…..

A observat cineva ca Aurora pare a fi imaginea lui Alice, nitel mai matura…visand printi in loc de iepuri, dormind in mijlocul unei paduri fermecate…?

Toate printesele noastre s-au maritat rapid. Cu primul (lor) print.

Desi, in basmele noastre, alea mai romanesti, printul trece prin ‘nspe probe de curaj, rezistenta si vointa…

…..

…teste, ganduri….si proteste…

 

Vanilla Sky

Titlu de film, pentru ca filmul asta m-a facut sa ma gandesc pentru prima oara la cat de fragila e viata, iubirea…si la cat de prosteasca e amanarea….

Si totusi, desi am fost cam singura din grup care a inteles ceva (mai mult) din film, nu m-am putut abtine sa nu aman.

Au trecut 10 ani. Fix zece de cand privirea mi s-a oprit pe o raza de soare, intr-o dimineata devreme, intr-o seara tarzie…cred ca m-am indragostit instant…ma impresionase de pe la inceputul serii. Paharul de sampanie varsat pe covor, zambetul, rabdarea, nebunia, chipul senin…

Nu imi doream decat sa traiesc, sa fiu vie, sa ma bucur de el, de viata, de primavara. Eram fericiti, nebuni, liberi printre cursuri, examinari si explicatii pentru parinti. Traiam un vis presarat cu ciocolata, surprize, capsuni si soare. Nu m-am gandit ca l-as putea pierde…nu m-am gandit ca timpul nostru infinit va fi limitat. Eram tineri si frumosi.

Si la orice intrebare despre sentimentele lui pentru mine incepeam acel joc cu „iti spun dupa”…”dupa ce?”…”dupa!”…

Mi-a spus de ziua mea, printr-un buchet mai mare ca mine. Apoi prin viu grai, in parc, pe-o banca…l-am pus sa repete, mai tare, mai tare si mai tareeeee…tot universul era al meu, iar soarele la asfintit facea ca cerul sa para desprins dintr-o poveste, desprins dintr-un film.

Omul meu drag imi curgea prin vene, imi dansa pe neuroni, imi facea fiecare por sa vibreze. Si nu i-am spus! Nu in cuvinte. Nu i-am cerut sa uite de sine in bratele mele, nu i-am cerut nici o promisiune, nu i-am insirat in versuri sau proza toate trairile si povestile. Nu i-am cerut decat bani atunci cand mi s-a furat telefonul. Mi-as fi dorit sa nu o fac, dar nu aveam alta solutie…

A mai durat o luna, cam cat programul de la facultate…apoi iubirea lui „s-a topit” de pe o zi pe alta. In timp ce eu fierbeam. (Povestea e mai lunga, dar e o alta poveste 🙂 )

„Amanarea placerii”…amanarea…ce prostie!

…..

Voi spune povestea asta in mii de feluri si de mii de ori, pana cand voi invata EU,  si vom invata NOI, si veti invata VOI, sa nu mai aman, sa nu mai amanam, sa nu mai amanati!

…..

Cate nopti am plans „dupa” el???

Cat i-am scris „dupa”? (doar vreo 3 carti…)

…..

Daca m-a iubit? Da! Poate prea putin, poate prea mult…

Mi-ar fi placut sa stiu, sa imi spuna intreaga poveste.

Atunci, nu „dupa”…

…..

O iubesti? Spune-i acum!

Il placi? Vorbeste cu el!

Ai o problema? Discuta!

…..

Teama de trecut, de prezent, de viitor, de greseli, de viata, ne transforma in umbre. In loc sa traim, gandim.

…..

Primavara isi asterne incet peste noi cerul de vanilie…cat vom mai astepta? Pana va fi prea tarziu???

Asteptam o floare…

Femeile isi doresc sa fie iubite. Femeile isi doresc sa poata iubi din toata inima (sau, ma rog, mintea)… Femeile asteapta flori.

Ne dorim sa fiu iubite, respectate, privite cu admiratie. Oracat de multi altii ne-ar admira munca, aspectul, mintea, nu ne dorim decat aprecierea celui de alaturi. Sa fim admirate de cel pe care il iubim.

Cand barbatul pe care il tinem noaptea in brate admira munca unei alte femei, incercam sa o imitam, sa o depasim, sa se uite si la noi, sa ne spuna noua ca desenam frumos, ca avem voce, ca aratam bine, ca vorbim frumos, ca ne-am descurcat exemplar in nu-stiu-ce-situatie, ca suntem sufletul petrecerii, ca am gatit bine. Nici un premiu nu are mai mare importanta pentru noi decat aprecierea si zambetul persoanelor dragi…

Da, e (oarecum) aiurea! Ar trebui sa muncim , sa traim si sa ne bucuram pentru noi. Nu pentru altii… Dar care ar mai fi atunci sensul traitului in doi???

……

Ne dorim sa putem iubi din toata inima. Nu putem fi fericite atunci cand nu iubim. Atunci cand nu ni se permite…. atunci cand nu ne putem permite. Sa traiesti blocandu-ti sentimentele, entuziasmul, cuvintele, e ca si cum ai manca fara sa mesteci.

Placerea vine din traire, linistea din priviri si cuvinte…fericirea din siguranta zilei de maine.

Cand nu ne permitem iubirea, ne inchidem intr-o colivie.

……

Asteptam flori…asteptam sa le vedem inflorind in gradini, asteptam sa ne bucure privirea intr-o poienita, dupa un drum lung si obositor, asteptam sa le primim de la omul iubit…

Locul florilor e in natura. Dar cand natura e inlocuita cu beton si sticla, iar florile deja taiate se ofilesc pe mese improvizate pe asfalt, ne-ar placea sa le putem vedea intr-o vaza, in apa, pe o masa adevarata, intr-o casa senina, sa ne intampine dimineata.

Asteptam flori…in semn de iubire, prietenie, respect.

……

Nu stiu sa scriu postul asta. Ploua, e frig si sufletul meu canta numai jumatati de nota. As vrea sa zbor, sa cant, sa sar, sa dansez…as vrea o gradina.

Am vazut intr-un film foisorul din mintea mea. Si florile, si copiii.

Visez, visam si ne dorim cu totii sa fie primavara!

……

Acum multi ani, am primit de ziua mea un buchet de trandafiri mai mare decat mine. Mai mare decat el, mai mare decat bugetul meu pe o intreaga luna!

Dar nu m-am bucurat de el…

Pentru ca asteptam o floare ce nu avea sa mai vina. Si minunatii mei trandafiri s-au ofilit sub greutatea acelui gand… Stupid!

…..

Femeile asteapta flori, declaratii, cadouri. Ignoram de cele mai multe ori micile dovezi de afectiune reala…Pentru ca asa ne-au invatat altii.

Aveam in fata un buchet de poveste si eu asteptam un boboc…

…..

Daca as fi pus diacritice in text, in titlu,  ideea ar fi fost simpla, postul inteligibil si criticii multumiti…dar n-ati fi inteles niciodata, ca noi, femeile, asteptam o floare!