Castelul de vise din nori…

„Inceteaza sa mai visezi!”

-NU!

„Domnisoara, la nemurirea sufletului visam in timpul liber….”

-NU!

„Teresa!  Fii realista! Oamenii nu sunt asa cum ii vezi tu. Animalele musca, sunt pline de purici, de microbi…si lasa blana peste tot… ”

„Catolicii sunt rai…pur si simplu asa sunt toti…”

„Barbatii sunt interesati doar de sex!”

„Oamenii nu se schimba niciodata in bine..”

„Nu exista prieteni adevarati. Oamenii sunt condusi de interese. ”

-NU!

 

Nu o sa incetez niciodata sa cred in bunatate, in sinceritate, in prietenie!. Am primit mai multe suturi in fund decat o afurisita de minge de fotbal, dar NU, nu pot sa renunt la speranta, la vise, la doza de umanitate pe care o am…

Nu pot sa adorm fara a visa cu ochii deschisi. Am mai multe cosmaruri decat vise frumoase…

Nu pot trai in castelul din nori. Stiu. Traiesc aici, printre voi, cu voi…cu rautatile voastre gratuite, cu nepasarea voastra si cu afectiunea mea idioata pentru cei ce dau din coada… Dar nu voi accepta niciodata sa daram castelul, refugiul meu, singurul meu sanatoriu, pentru ca va e voua mai usor sa intrati in lumea mea cu bocancii in picioare… NU!

O sa visez, o sa sper, o sa fac ceea ce am facut intotdeauna: o sa traiesc mereu dupa bunul meu plac, dupa propriile mele reguli, oferind atunci cand consider, doza de iubire pe care o mai pot oferi.

Lumea voastra e gri. Dominata de bani si nelinisti. Lumea mea e zbuciumata, un zbucium in culori, ca panza unui pictor nebun, cu lacrimi fara numar, cu zambete verzi, cu palme peste ochi cand ti-e lumea mai draga…cu fuga in castel si cu capul in nori.

N-aveti decat sa stricati tot ce nu vi se incadreaza in tipare, sa va acoperiti sufletele sfasiate cu teci de fier…eu imi pastrez fragilitatea, sperantele si visul.

Nu-mi spuneti mie ca puterea vine din intuneric, din cusca in care vi se zbate inima in zadar…eu prefer sa fiu vie. Sa rad, sa plang, sa urasc, sa iubesc!

Inchisa intr-un turn as trai degeaba, caci nu se cheama viata traiul pe linie.

In sufletul meu, e cel mai des furtuna. Castelul meu de vise e in nori. Dar eu cand deschid geamul, privesc spre soare…peste minciuni, peste aripi taiate, peste deziluzii…

Inca mai am forta sa privesc peste!

Tu, cand privesti pe fereastra spre sufletul tau, ce vezi???

din suflet

simt ca nu am mai scris de mult din suflet…sa pun creionul intr-un punct pe foaie, si sa imi las sufletul sa curga in spirala, pe un topogan de amintiri mieroase, cu aroma de primavara si de frunze uscate…

imi e dor de o poveste senina, cu inceput si sfarsit, de un ecou vibrant, din care sa inteleaga ceva si cititorul.

imi e dor de o poveste scrisa de partea mea senina…

imi scrii???

imi aduc aminte de prima cafea cu ian.

abia il cunoscusem, cu o seara inainte si ma agitasem mult sa gasesc un pretext sa-l mai vad. imi promisese ca vom bea o cafea impreuna.

m-am framantat toata ziua si, in final, mi-am facut curaj sa il sun. i-am spus timid ca mi-am uitat ceva la el, un lucru neansemnat, dar imposibil de gasit (fiind inchis in pumnul meu transpirat), si ca daca il gaseste, ramane al lui, daca nu, imi ramane dator cu o cafea.

cred ca a zambit. avea o voce ce aducea a zambet suav.

telefonul zambea a vocea lui, vocea lui suna a viata…

a ramas sa ne vedem printre orele de scoala intr-o pauza cand puteam chiuli amandoi.

ne-am intalnit pe un pod vechi, ce scartaia mai ceva decat genunchii mei la vederea lui. era imbracat in negru, ca un mic diavol, cu ochii lucind a zambet, cu zambetul lucind a fericire.

am mers pe jos, traversand orasul, uitand de ore, de teze, de tot…din 2 ore libere am facut punte 4…din 4 am facut 6…si din 6 am facut 8. am stat in parc, sub un copac vechi, prieten copilaros, care ne-a facut sa vorbim verzi si uscate, din care nu tineam minte nimic nici 2 secunde…caci ochii lui luceau a cer senin si cerul era senin ca intunericul din ochii lui…

in fiinta lui blanda si-au gasit culcus toate sperantele mele, inchise in ciocolata…

m-a sunat mama dupa vreo 4 ore:

„unde esti???”

-in biblioteca!-

am ras amandoi de convingerea cu care am spus-o.

nu mai stiu cum am ajuns acasa, daca de mana sau cu mana in buzunar, fluierand a pustiu sau a cald…

dar era cald la mine in suflet si din ochi scapam caldura.

nu stiu nici daca urmatoarea intalnire a fost a doua, a 3-a sau a4-a zi, dar stiu ca imi mancam unghiile cu tot cu deget asteptand.

am propus sa vin la el sa ii prepar o cafea. m-a asteptat la colt si am urcat tremurand.

toata relatia mea cu ian (partea senina) am tremurat…

ajunsi in bucatarie, ma fastaceam mai ceva ca o pitzi la curatat carftofi…nu nimeream ibricul, plicul de ness si zaharul. el statea pe un taburet, in bucataria lunga si zambea malitios:

„te descurci?”

-ma zapacesti!-

„eu? de ce?”

– nu stiu…-

am baut cafeaua, asa cum a iesit, frecata cu spor, dar fara spuma, am ras de stangacia mea si apoi am ramas privindu-l, din picioare, sprijinita de bufet:

-mmm…ma gandeam la ceva…-

„la ce?”

-…la ceva…cum ar fi daca….-

„daca??”

-nimic….hai sa iti arat un joc…-

„erai curioasa cum e?”

-mahahammm…-

„si cum e?”

-mmmahahammm…..-

a zambit, a ras…

„tremuri!’

-mahahammm-

a ras iar. am ras impreuna si am baut inca o gura de cafea…

cum putea sa fie, altfel decat dracesc de bine?

buzele mele atinsesera gura micului diavol. mi-a intrerupt jocul cu un sarut cvasi-timid.

m-am speriat ca tremur. ma temeam de puterea pe care a avea asupra mintii mele. ma temeam de mine. eram prea tineri…eram la inceput…

nu imi amintesc nimic altceva din primele intalniri…decat buzule lui si ochii negri…

el ma saruta si eu tremuram…el ma strangea in brate si eu tremuram…el imi saruta mana si eu visam…

ploua si topaiam printre melci, sa nu-i calc, pe drumul dintre casa lui si scoala; ascultam muzici cretine la micul radio portabil pe drumul dintre casa mea si casa lui…

intre noi parea sa nu fie nimic…decat cerul senin si tremuratul liber…

asta a fost povestea primei cafele…

draga iepure,

iti dedic acest post, ca urmare a discutiei noastre varziste despre leusteni, loboda si gulii guralive.

initial, adica aseara, vroiam sa il denumesc „altfel”. adica asa suna titlul.

pentru ca intotdeauna, noi toti, ne dorim sa fim altfel, sa ne stea freza altfel, sa avem alt fel de viata, alt stil, alt salar, alta masina, alta piscina (acilea e fiecare cu posibilitatile din dotare-si la propriu si la figurat)…si niciodata, da fix niciodata, oricat ne-ar scoate viata in fata nefericirile altora nu vrem sa credem ca NOI, DE FAPT, suntem fericiti!

noi le avem pe toate. toti impreuna. ce am eu cu ce ai tu face o bila.

o ceapa nu face, ca aia poa sa degere si nu mai e bun (a)!

bila noastra cu bila lor fac 2 bile.

care fata de NICI UN GRAM DE BILA, e o treaba misto!!!

tu, animalutz mic si pufi, ai fluturasi prin poienita aia a ta in carele locuiesti, in timp ce la mine in poienita zboara vulturu…sau liliacu…naiba, stie :p

ne dorim de multe ori sa avem TOTUL..totul asta, totul ala, totul alalalt….

te-ai uitat vreodata in oglinda? (later edit: era sa scriu ceva porki apropo de iepurasi pufoshi, muhahah, ask me in particular)

in dulapul meu, in frigiderul cam pustiu (dar plin de dulce), in balconul plin de cursuri si in camera plina de praf e un univers la care multi abia aspira. eu nu aspir niciodata. mie imi place asa, prafuit. e mai rustic.

in timp ce compuneam ceva mai cul (ce evident am uitat de la coada pan’acasa) mi-ai aparut in cale, fix cand ajunsesem la partea cu „iepure…”.

mi-am scos castile din urechi, mi-am bagat in blanita zambetul de miutza si ne-am pupat (?sau nu ? batranetea, draga!). ti-am povestit ca tocma ma gandeam la tini si tu ai ras. si-ai plecat. s-am plecat shi io. si, la traversare, din blanita de pe barbita mi-a scapat zambetul si a fugit in sus, spre semafor…

daca ar fi asa simpul: sa te gandesti la cineva, intens, dar neobsesiv si sa-ti apara in fata instant, as cumpara ganduri-la-plic! pe bune!

(permite-mi aici o paranteza triunghiulara in vita-de-varza despre faptul ca tocma ma gandeam la, si a si sarit din tufis!)

sa schimbi 3 cuvinte cu cineva drag e o chestie cul…cand 3 cuvinte devin 3 randuri, deja e marfa….iar cand treci de 3 ecrane, deja e poveste…

o poveste cu iepuroni si verze de import, cu excursii peste curcubeu si vise de ieri.

dragul meu iepure, noi avem felile de varza marcate. ne-o fi foame, dar n-avem frigideru gol!

printre bloguri…

cautand, am ajuns pe o pagina care mi-a facut inima sa se agite nitel.

am gasit cateva cuvinte, care citite impreuna , pe o aceeeasi pagina, imi trezesc dorinte si vise din copilarie.

am aflat intamplator legatura dintre sfinti si copii.

mi-am amintit de visul meu de a ocroti copiii orfani, pisicile si cainii fara stapan.

mi-a fulgerat prin creierash ideea ca as fi putut face cumva ceva din treaba asta daca situatia mea ar fi fost putin diferita de cea din prezent.

m-am intrebat de multe ori CUM as putea sa fac un pas inainte in directia asta…

si momentan singurul lucru pe care il pot face este sa imi doresc in continuare sa adopt un copil…