„jocuri de copii”

mi-ar placea sa pot spune, asemeni melodiei, ca nu regret nimic!

din pacate, privind spre inceputul vietii mele mature, regret destul de multe.

„prima oara cand scrii despre ceva din trecut simti nevoia de a descrie cu lux de amanunte, a doua oara incepi deja sa omiti detalii cheie si sa schimbi pe ici pe colo, in timp ce ultima oara simti nevoia sa inventezi…”

citatul imi apartine, din pacate, si e „cheia de bolta” a unei parti din filosofia mea de viata, parte care ma face sa inteleg de ce de fiecare data aceeasi poveste are alta varianta. indiferent ca e scrisa de mine (la intervale de timp mai mici sau mai mari)  sau spusa de altii, povestea incepe si se termina diferit…

„ochii nu mint” in timp ce buzele moi si calde iti pot spune in fatza ca nu te iubesc. ochii sunt umezi si tradeaza emotiile.

dar pana si lacrimile pot fi false.

singura senzatie pe care omul nu o poate mima perfect este fericirea!

„jocuri de copii…nu imi mai amintesc, ce-ti spuneam…”

citesc printre paginile scrise in ultimii ani tot felul de citate si trairi experimentate pe propria piele. imi amintesc ce le-a creat, dar le insir diferit pe fiecare pagina. le reiau, povestind unor persoane diferite, la anumite diferente de timp, si povestea se schimba mereu, cu o dinamica uimitoate, penru ca fiecare zi scursa in plus fata de momentul zero al povestii, scalda povestea intr-o lumina noua, intr-un butoi nou de melancolie sau disperare.

„fericirea e o stare pe care nu o simti cand se intampla, te intalnesti cu ea in amintiri…”

asta e un citat cat se poate de adevarat din marius tuca.

„mi-as dori sa mai am inocenta de atunci si mintea de acum…”

am gasit o serie de scrisori scrise de mine unor prieteni in decursul a 4 luni. scrisorile astea contin esenta vietii mele trecute. o sa le postez cand o sa le simt mai putin.

nu stiu de ce nu le-am trimis niciodata. am saci de scrisori netrimise. ele explica toata viata mea.

din pacate, sunt singura care stia de existenta lor. existenta care a fost curmata cu cativa ani in urma. am pastrat doar ceea ce ma ajuta sa scriu in continuare…nu ca ar citi cineva povestile mele, dar imi place sa le scriu, sa mi le descarc din memorie si sa trag cortina peste ele.

care e legatura dintre „jocuri de copii” si „eu nu regret nimic”???

Marion Cotillard!

bani, femei, tocuri, capra vecinului si alte alea…

banii ne schimba.

daca dam cu botu de bani brusc, sau nu chiar foarte lent, incepe sa ne miroasa a fripturi xxl…

daca nu ne miroase noua a nimic, cu siguranta o sa ii miroasa caprei vecinului a iarba mai verde.

si acilea avem due situatia:

1. aia in care capra sare gardu si rumega iarba.

2. aia in care capra se caca in curtea verde, nu ca n-ar gasi loc in alta parte, ci numa asa de ciuda!

cica de ce se muta castigatorii la loto pe alta planeta….apoi mai poa sa doarma bietu om cand brusc isi amintesc toate rudele ca-l iubesc?????

se sufoca omu de atata iubire si-si ia lumea-n cap!

tocurile…..tocurile cresc odata cu bugetul lu ala care le cumpara. pentru ca femeile care si le permit si singure, nu le poarta.

cu cat fusta e mai scurta si tocu mai cui, cu atat fraieru castiga mai bine…gagica e mai invidiata si prietenii sunt mai de cacao cu lapte.

tocurile mici sunt pentru femeile care nu tin neaparat sa isi afiseze achizitiile pe toate gardurile si posesiunile naturale prin toate parcurile.

banii ne cumpara fericirea, sau ne-o intretin. fiecare cum crede… cert e ca banii ne lasa fara prieteni.

te-ai astepta ca intr-o curte verde sa gasesti flori de „nu-ma-uita”, dar in locul lor, curtea e plina de capre. ale vecinilor. care mai de care cu motzu mai inalt…

„alte alea” sunt lucrurile „pe care banii nu le pot cumpara”, „alte alea” includ prietenii aia (prosti, cum altfel?) care te iubesc si cu si fara, care nu asteapta nimic si dau tot, care nu stau sub toc, care nu ti-a vecini si care, mai ales, stiu sa se bucure impreuna cu tine de „alte alea”…

(dupa ce am scris asta m-am gandit rapid la dulapu lu eu…phiuuuu, fuste lungi! pot sa imi beau linistita cacaoa cu lapte in curtea vecinului!)

„in sosetele astea am fost fericita…”

suna dubios, dar fix asa am gandit in timp ce alegeam din dulapul meu (mare si degeaba) hainele pe care (ma indur sa) nu le mai port, cu intentia de a le darui unei tigancuse care mi-a cerut de imbracat cu vreo 2-3 zile in urma…

„aaaa, uite un tricou bun, care insa nu prea mi-a placut niciodata. sa il pun deoparte…stai!!! asta e tricoul cu care eram imbracata cand…(whatever, nu momentul conteaza)”

„uite niste blugi mai vechi care nu imi mai vin si, si, si….sosetele astea! offf…ultima oara cand am fost in casa Lor purtam sosetele astea…”

mda, am o memorie remarcabila cand vine vorba de haine, dar absolut mizerabila atunci cand e vorba de ceva mai important…

imi amintesc, de la fiecare hainuta, cate o povestioara. daca le-as aduna intr-un album, l-as numi „povestile dulapului meu”…

doar ca nu toate ar fi vesele.

„pe asta n-o mai port, dar nu o pot da, asta e sfanta pentru mine!…”

si incet, incet, dulapul meu se umple la loc, redevenind neincapator, prost organizat (oricum le-as invarti, n-am suficient spatiu) si galagios.

shhh, lasati-ma sa ascult povestea perechii de sosete… incepe asa suav…in sosetele astea am fost fericita…

greata de dimineata

nu, nu e de la vreun copil.

nici macar de la o boala.

ci mai degraba, de la lipsa vreuneia.

in foaia de iesire din spital.

„apoi iesi de aici mai bolnav decat intri, duduita, uite cum arata peretii….”

„ma tin aici de o saptamana si nu imi mai fac analize, dar nici nu-mi dau drumul…”

„are mana fina donsoara asistenta…nici nu simti…”

greata nu vine de aici.

greata vine de la doamna profesor doctor futu-i ma-sa, care nu iti explica niciodata nimic, iti da de facut un sir interminabil de analize, se uita pe ele in sictir, dar numaui dupa ce ii bagi ceva colorat si greu in buzunar, ca sa te externeze in final cu replica deja celebra: „revii la control peste 6 luni…”

ok, asta cu revenitu ii clar, dar ce puii lui avea pacientu, dracu stie!

o intreb pe tanti din stanga: „dvs cu ce problema?”

-apoi nu stiu, ca ma tot analizeaza de o bucata de vreme…

imi mut atentia spre tanara creatura simpatica din dreapta: „dar tu?”

-imi creste tensiunea foarte tare…ajunge la 18.

intra doamna prof dr aia-a-ma-sii:

-iar ai uitat sa strangi urina? o sa stai inca o saptamana…ca noi nu lucram sambata si duminica…

bun, logic.

am inteles.

si daca un emo se hotaraste sa se indoape cu pastile intr-o sambata iar ma-sa vrea totusi sa il pastreze viu ce face? merge la urgente.

si sta pana luni.

poate vine vreun doctor.

poate exagerez.

sau poate ca nu.

oricum, ii cool sa fii prof doctor…

pacat ca mi-am gresit meseria.

momentan, ma tratez de greata…

care e limita?

care e limita dintre prietenie si afectiune?

care e limita dintre prietenie si prefacatorie?

care e limita dintre amicitie si relatie?

raspuns:

UN PAT!

evident, e vorba de cate un pat diferit pentru fiecare situatie.

prietenie chioara e atunci cand toate discutiile se desfasoara de o parte si de alta a unei mese de bar, de aceeasi parte a unei mese de terasa, sau de pe un scaun pe altul al unei banci de scoala/birou de firma/etc.

afectiunea se manifesta insa in cadrul mai intim al unei case. pe o canapea, stand relaxat, cu un picior indoit sub fund, relaxat pe spate, sprijinit intr-un umar pe un pat extensibil, cu sau fara o perna sub cap…

atunci cand simti ca poti sa parlesti despre orice cu persoana careia i-ai acordat dreptul de a se aseza pe patul tau, se cheama ca ai ajuns la afectiune.

prefacatoria e subiectul meu preferat. pentru ca sunt atatia actori prosti in lumea asta, incat mi-ar fi fost extrem de usor cu diverse ocazii sa iau oscar-ul…

sunt satula de falsii prieteni.

mi-au intoxicat viata non-stop.

falsii mei prieteni, falsii prieteni ai celor din jurul meu, falsii prieteni ai prietenilor prietenilor mei…

dar astea sunt povesti care or sa vina mai tarziu…

si aici e vorba tot de un pat. desi pare ciudat.

e patul in care femeile conving barbatii din viata ta sa nu iti mai fie prieteni, sau patul in care barbatii conving femeile din anturajul tau sa nu iti mai fie aproape. oricum ai invarti cubul rubik, e vorba de un pat.

in centru.

e chestia aia care tine cuburile legate, dar totusi mobile.

cat despre relatii, mai devreme sau mai tarziu in fiecare prietenie intre sexe diferite se ajunge la discutii de genul asta:

„cu cine, de cate ori?”

„da ce-ar fi daca noi….”

sau

„a fost o greseala…”

PATUL (in toate interpretarile lui metaforice) e locul din care se invarte lumea. e axul central al universului.

fara PAT, lumea ar sta pe loc!

de 3 zile incoace, somnul nu-i mai place…

dupa ce s-a intamplat o anumita povestioara cu rezilieri fortate de contracte pe termen lung si alte trebi porcoase, frati-miu nu mai are somn.

asa, si, ce mare chestie?

pai e mare, dom’le, e mare, ca se trezeste in fiecare dimineatza cu interesu gata de infipt in fundu „sistemului” si tre sa il bage in dus, sa il racoreasca…

cand eram mici, ne-a invatat unchiu gelu sa fim diplomati.

„bre copii, ca stiti voi cum se papa frumos, luand tacamurile in ordine, sau ca stiti cand si cum sa va asezati la masa, n-are nici o importanta daca uitati cum si cand se inchide gura…”

mai tarziu, dupa ce am invatat-o si pe asta, ne prindea bunica in fiecare dimineatza tragand matza de coada si ne zicea cam asa: „bre copii, sedeti binisor ca ma speriati! radeti voi acu de cuvintele babii, dar o sa ajungeti cand n-o sa mai fiu sa ziceti ‘no, apoi bine le mai zicea baba aia…’ ati vedea voi!”

eu, fiind mai blonda, inteleg putine lucruri, dar alea putine pe care le inteleg au unde se roti in capul meu mare si gol, pe cand „roberto carlos” (aka frati-miu) prinde multe, da n-are spatiu…

si uite asa, sta de 3 zile cu contractu in mana stanga (sincer, nush ce face cu dreapta) si dezbate subiectu pe skipe cu vreo 3 insi dubiosi, dis-de-dimineatza pana-n prag de alta dimineatza…

gura nu-i mai tace, somnul nu-i mai place, mancare nu-si face…

m-as duce sa ii tin prelegeri in stil „bunica”, da mi-i teama ca m-o confunda cu ea, asa nedormit cum ii el, si m-o trimite inapoi pe lumea cealalta…

povestea de seara

era odata o tara frumoasa, „land of choice” i se spunea…

si in tara asta ase misto, erau atatea chestii faine, de nush cu care sa incep a va plictisi…

fusei io azi, deci, la o pretena de-a domniei mele, sa ma spovedesc about avioane, maxi-taxi-uri, cabluri, trotuare „renov-sparte”, pitzi-vanz-taranci, …si alte nebunii…

am inceput spovedania cu reclama-de-reclama pe care o vazui io pe undeva in afara granitelor traditionale (intr-un loc in care, sincer, numa la chestii de astea nu ma asteptam), reclama care trebe redata pentru a fi inteleasa:

(exercitiu de imaginatie)…rai…pufos, frumos, alb (deci costa reclama, s-a inteles?)… un nene-de-ala-de-p-acolo cauta si tot cauta el ceva, ba prin pufosimea ceea de sus, ba prin aburimea asta de jos, si dupa multe imaginute tocatoare de eurici si euroi, gaseste el concluzia:

(avertisment! persoanele slabe de inima sa sara randul!)

„ce-i lipseste poporului???????

…noua DA CIA SAN DE ROOOOOOOO….

only 5000 euro!”

(faza la care pretena mea a ramas in blocaj cateva secunde…bune)

acu ca v-am prezentat decoru, sa trecem la intriga.

ma plimbam eu cu omu meu pe strazi si ne tot papa pe noi undeva sa ne uitam in jur (mai ceva ca nenea din reclama), cautand de zor un nush-ce lipsa.

„ce lipseste, uei?”

„civilizatia!”

„nu, in afara de asta…”

„aaaa….noi avem cabluri…peste tot….trotuare-lipsa, gauri vesele in asfalt, cretini-garla si aglomeratieeeeeeeeeeee”

aglomeratie, asa ca-n maxi-taxi cand se lipeste tot poporu de usa, chit ca 3/4 coboara la capatu-capatului si in spate se mai poate merge…

aglomeratia asa ca-n tramvai, cand te imping toti sa cazi de pe scara…

asa ca la coada la tichete-cadou in mall, cand vine tata-floarea cu echivalentu a 20 bonuri, incercand sa convinga duduile de la stand ca ea a executat cumparaturi de n-spe milioane/rde intr-o singura zi, intr-un singur magazin, in nush-cate reprize…

hai sa trecem la punctul culminant al avionului…aaa…povestii (nu va ganditi la prostii in avion, ca nu e loc in budele , PARDON, BUDA din TATAROAME pentru asa ceva…phiu, drace!)

so…suna telefonu, il scot tacticos, in timp ce probam niste farduri prin mall, ma chinui sa-l deschid fara sa imi stric frumoasa compozitie psihedelica de pe incheietura, zic „alo” si astept…

„am ajuns!…’

„unde?” (ma asteptam, cum era firesc, sa imi spuna ca a ajuns acolo unde trebe, oras de legatura cu o alta cursa, intr-o alta directie, la putin timp distanta)

„in CLUJ!”

„da ce puii mei treaba are cluju cu „prefectura”?”

„pai…cum zburam noi ase frumos, zise stewardesa: acu, dragi calatori o vom lua nitel in dreapta, sa ridicam niste persoane a caror cursa nu mai poa sa decoleze…”

…ne pare rau daca va busim voua zboru de legatura…

O sa las deznodamantu pe alta data, ca ma grabesc sa ma ingramadesc intr-un maxi pan la frati-miu, sa imi ridic masina din parcarea dumisale.

Ni auzim maine, din avionul de viena, via calarasi!