Am chef azi…

…Sa scriu despre suflet. Despre framantari si amagiri. Vreau sa scriu o poveste despre un copil inchis in propriul turn de temeri si regrete.

„Nu am simtit niciodata asta…sa parasesti si sa fii parasit de cel pe care il iubesti si care te iubeste”…spunea copilul intr-o dimineata senina. Copilul asta avea ochii mari  si frumosi, ochi din care se revarsau mii de raspunsuri, mii de cutii inchise cu 12 lacate…si doua bobite mici, mici si aproape imperceptibile de roua.

….

Eram o copila naiva. Singuratica si visatoare. Visare nascuta din plictis. Si tristete…

Era un pusti arogant. Aroganta nascuta din spini. Spini crescuti din zid. Zid construit intre el si lume. Lume in care se simtea pustiu. Nu i-au spus niciodata. Nu l-au invatat, Nu i-au dat caldura.

L-am intalnit intr-o iarna rece si n-am putut sa nu ma opresc sa il admir si sa ma intreb de unde atata lumina… Cum poate inflori tandretea dintr-un suflet privat de iubire? I-am prins mainile mici si aspre in mainile mele moi. Copilul ma privea speriat, cu ochii lui mari, cu incapacitatea lui de a intreba si de a raspunde. Era desprins dintr-un tablou. Un tablou pe care-l pictasem eu insami cu ani in urma…

„Copilul si lupul”…

….

Mi-a fugit din brate dintr-o zvacnitura, s-a oprit langa pod si m-a privit zambind.

Mi s-a facut frig…imi furase esarfa de la gat si nici nu simtisem. O tinea triumfator deasupra apei si continua sa zambeasca. Ochii ii straluceau cu rautate. Cu rautate pura, cu bucurie pura. Mi-au inghetat mainile.

I-am intors spatele si am plecat spre masina, hotarata sa nu privesc in urma, sa nu-l strig, sa nu-i cer, sa nu-l cert…dar o sageata mi-a intors privirea. Statea pe pod, cu ochii mari si tristi, fara zambet, fara rautate, fara esarfa.

Curiozitatea ma tragea spre el ca pe un soarece pe mosor…imi cautam esarfa prin iarba, prin apa, privind spre el pe furis. Nu mai schita nici un gest. Avea chipul trist, incordat, si ochii goi. Lumina i s-a prelins pe obraji, rostogolindu-se in graba catre rau. I-am intins mana. Din nou.

….

Nu stiu cat timp am stat pe marginea podului, balansandu-ne picioarele deasupra apei, privind in jos si tacand. Intr-un tarziu, cand frigul imi anesteziase orice gand, undeva pe la apus…sau undeva pe la rasarit…, sub razele domoale si caldute, a scos esarfa mea din buzunar si mi-a prins-o peste guler. Avea ochii calzi. De unde imprumutase caldura???

-„Mi-e teama!” sopti incet.

„De ce?”

-„De tot!…mi-e teama de mine, de tine, de cei din jur. De gandul de maine, de gandul de azi, de clipa de ieri. De promisiuni si de drumuri, de vise…”

M-am ridicat, m-am scuturat si am privit spre cer in cautarea unui raspuns potrivit. Apoi am privit in jos, spre celalat capat de pod. Si am gasit doua cuvinte: „priveste cerul”…

-” La ce te uiti?”

„Nu stiu…”

-„Si atunci de ce te uiti?”

…..

Disparuse. „Am visat?…nu, uite…urme de pasi…ale mele? Nu, uite….vezi? Ce? Uita-te!”

M-am aplecat si am ridicat din locul in care statuse o mica floare din hartie. „Priveste cerul”…Si-a inceput sa ninga.

Am scos oglinda din geanta si m-am privit. Aveam ochii goi, dar plini de lacrimi. S-a spart in cadere.

………..

Am revenit la podul din poveste dupa un sir de ani, tinandu-mi copilul de manuta. Purtam aceeasi esarfa, si o rochita de vara. O pala de vant mi-a zburlit parul si, in fosnetul rochiei, mi s-a parut ca cineva ma striga.

-„Priveste cerul!!!”

L-am ridicat pe Vladut si am privit spre nori… Si cerul era gol. Si rasul lui umplea tot spatiul dintre noi.

……….

-„Ce isi doresc toti oamenii cand au o viata: inca o viata! Sa indrepte tot ce au gresit…”

Vlad si-a intins manutile spre el: „alege!”… Si, din pumnul drept, a aparut micuta floare de hartie.

-„Cat timp a trecut?”

„O viata intreaga!”

Si ochii mari ai lui Vlad erau plini de lumina si zambet. Si ata din mosor m-a facut sa ma intind spre naluca. Naluca avea obrajii calzi si radea incontinuu. Caninii ascutiti, ca de animalut salbatic m-au facut sa tresar. Mi-a prins mana: -„de ce te temi?”

„De ganduri, de lume, de ziua de ieri, de visul de azi, de ploaia de maine…”

Si am fugit strangandu-mi copilul in brate…

………

Azi dimineata Vlad m-a trezit tragand de patura: „-mamiiii, uita-te suuuuuuuuus…..”

„Sus?”

„uita-te pe ceeerrrrr…”

Si am deschis geamul…si rasul lor mi-a umplut inima de viata si zidul a inceput sa se dizolve intr-o cafea cu spuma…

 

Reclame

Cine iubeste si lasa…

Poate cineva sa îmi spuna de ce îi parasim pe cei pe care îi iubim? (*)

De ce ALEGEM (alegem, oare???) sa ii abandonam in favoarea banilor, constransi de parinti sau agasati de „gura lumii”???

Oare i-am iubit suficient? Oare ne-a fost teama? Oare nu ne-am considerat suficient de buni?

Poate ca i-am parasit fiind bolnavi. Ne temeam de un viitor sumbru si plin de spitale. Pentru noi, pentru ei.

Poate ca i-am parasit din concepte gresit adaptate despre religie, viata si iubire.

Poate a fost un simplu capriciu, o simpla revolta de moment, care a ajuns sa ne coste prea mult in final.

Oare am fi procedat diferit daca ni s-ar fi spus la momentul potrivit ca suntem idioti???

………….

Poate ca de fapt iubirea chiar trece de pe o zi pe alta. Poate ca azi te iubesc de nu mai am stare…iar maine ma trezesc rece si indiferent/a… Asa crezi?

„Manole nu s-a zidit pe sine, ci sufletul ce il iubea” -citat dintr-un „mare clasic in viata”. Dar DE CE?

Ce ti s-a promis dragul meu „Manole„, mai important decat iubirea???

Iti tin banii de cald noaptea? Te pierzi dimineata la rasarit in adancimea unei sticle de vin? Iti fierbi mintea in jocurile de cuvinte ale subalternilor???

………….

Pare ca e ceva personal, nu-i asa? Pare desprins din mine, din suflet, din tacere, ca un repros tardiv adresat unui carierist convins. Pare…?

………….

Iti traiesti viata, te lasi dus de val, dezmierdat de cate un nou rasarit, intristat de fiecare apus si mangaiat de fiecare cladura umana care te cuprinde fie si o clipa. Ai nevoie sa fii alintat, iubit, sau doar admirat. Te complaci sa traiesti asa, ignorand, uitand, acoperind cu altceva.

Si valurile vin si pleaca, impingandu-te in bratele dragi ale cuiva nou. O noua iubire, o noua iluzie, un nou proiect.

Si cand noul design isi cere jertfa ce faci?

Mai zidesti o persoana?

………….

Si ajungi sa te trezesti singur. Cu soarele jucandu-se pe pereti, aproape de miezul zilei, aproape de miezul vietii, sa ai un palat frumos, o mina de diamante cu o armata de pitici bine dresati, un animal de companie…sau mai multe…, un munte de haine de firma, sa mirosi numai a parfumuri „fine”, te trezesti pe iahtul tau de vacanta, frumos si inca in forta, dar singur.

Si intr-un laptop prafuit (la dracu, nu mai merge sa spun „cufar” in zilele noastre!), un pachet vechi de poze cu ziduri…

………….

Si ajungi sa te trezesti intr-o casa decenta, cu un om  frumos alaturi, poate cu unu-doi copii, urmand drumul ce ti-a fost indicat, dar cautand cu infrigurare cufarul vechi.

………….

Si ajungi sa te intrebi, oriunde ai fi in prezent, cum ti-ar fi fost viitorul cu un pic de curaj din trecut…

Si daca nu ti-ai pus niciodata aceasta intrebare, esti un fericit!

„Dar daca”…

 

 

 

–––––––––––

Nu obisnuiesc sa scriu cu diacritice…imi taie din avant, imi strica ideea si concentrarea…pun numai unde ma irita lipsa lor…

Si NU, NU cred ca poate cineva sa explice DE CE.