Am chef azi…

…Sa scriu despre suflet. Despre framantari si amagiri. Vreau sa scriu o poveste despre un copil inchis in propriul turn de temeri si regrete.

„Nu am simtit niciodata asta…sa parasesti si sa fii parasit de cel pe care il iubesti si care te iubeste”…spunea copilul intr-o dimineata senina. Copilul asta avea ochii mari  si frumosi, ochi din care se revarsau mii de raspunsuri, mii de cutii inchise cu 12 lacate…si doua bobite mici, mici si aproape imperceptibile de roua.

….

Eram o copila naiva. Singuratica si visatoare. Visare nascuta din plictis. Si tristete…

Era un pusti arogant. Aroganta nascuta din spini. Spini crescuti din zid. Zid construit intre el si lume. Lume in care se simtea pustiu. Nu i-au spus niciodata. Nu l-au invatat, Nu i-au dat caldura.

L-am intalnit intr-o iarna rece si n-am putut sa nu ma opresc sa il admir si sa ma intreb de unde atata lumina… Cum poate inflori tandretea dintr-un suflet privat de iubire? I-am prins mainile mici si aspre in mainile mele moi. Copilul ma privea speriat, cu ochii lui mari, cu incapacitatea lui de a intreba si de a raspunde. Era desprins dintr-un tablou. Un tablou pe care-l pictasem eu insami cu ani in urma…

„Copilul si lupul”…

….

Mi-a fugit din brate dintr-o zvacnitura, s-a oprit langa pod si m-a privit zambind.

Mi s-a facut frig…imi furase esarfa de la gat si nici nu simtisem. O tinea triumfator deasupra apei si continua sa zambeasca. Ochii ii straluceau cu rautate. Cu rautate pura, cu bucurie pura. Mi-au inghetat mainile.

I-am intors spatele si am plecat spre masina, hotarata sa nu privesc in urma, sa nu-l strig, sa nu-i cer, sa nu-l cert…dar o sageata mi-a intors privirea. Statea pe pod, cu ochii mari si tristi, fara zambet, fara rautate, fara esarfa.

Curiozitatea ma tragea spre el ca pe un soarece pe mosor…imi cautam esarfa prin iarba, prin apa, privind spre el pe furis. Nu mai schita nici un gest. Avea chipul trist, incordat, si ochii goi. Lumina i s-a prelins pe obraji, rostogolindu-se in graba catre rau. I-am intins mana. Din nou.

….

Nu stiu cat timp am stat pe marginea podului, balansandu-ne picioarele deasupra apei, privind in jos si tacand. Intr-un tarziu, cand frigul imi anesteziase orice gand, undeva pe la apus…sau undeva pe la rasarit…, sub razele domoale si caldute, a scos esarfa mea din buzunar si mi-a prins-o peste guler. Avea ochii calzi. De unde imprumutase caldura???

-„Mi-e teama!” sopti incet.

„De ce?”

-„De tot!…mi-e teama de mine, de tine, de cei din jur. De gandul de maine, de gandul de azi, de clipa de ieri. De promisiuni si de drumuri, de vise…”

M-am ridicat, m-am scuturat si am privit spre cer in cautarea unui raspuns potrivit. Apoi am privit in jos, spre celalat capat de pod. Si am gasit doua cuvinte: „priveste cerul”…

-” La ce te uiti?”

„Nu stiu…”

-„Si atunci de ce te uiti?”

…..

Disparuse. „Am visat?…nu, uite…urme de pasi…ale mele? Nu, uite….vezi? Ce? Uita-te!”

M-am aplecat si am ridicat din locul in care statuse o mica floare din hartie. „Priveste cerul”…Si-a inceput sa ninga.

Am scos oglinda din geanta si m-am privit. Aveam ochii goi, dar plini de lacrimi. S-a spart in cadere.

………..

Am revenit la podul din poveste dupa un sir de ani, tinandu-mi copilul de manuta. Purtam aceeasi esarfa, si o rochita de vara. O pala de vant mi-a zburlit parul si, in fosnetul rochiei, mi s-a parut ca cineva ma striga.

-„Priveste cerul!!!”

L-am ridicat pe Vladut si am privit spre nori… Si cerul era gol. Si rasul lui umplea tot spatiul dintre noi.

……….

-„Ce isi doresc toti oamenii cand au o viata: inca o viata! Sa indrepte tot ce au gresit…”

Vlad si-a intins manutile spre el: „alege!”… Si, din pumnul drept, a aparut micuta floare de hartie.

-„Cat timp a trecut?”

„O viata intreaga!”

Si ochii mari ai lui Vlad erau plini de lumina si zambet. Si ata din mosor m-a facut sa ma intind spre naluca. Naluca avea obrajii calzi si radea incontinuu. Caninii ascutiti, ca de animalut salbatic m-au facut sa tresar. Mi-a prins mana: -„de ce te temi?”

„De ganduri, de lume, de ziua de ieri, de visul de azi, de ploaia de maine…”

Si am fugit strangandu-mi copilul in brate…

………

Azi dimineata Vlad m-a trezit tragand de patura: „-mamiiii, uita-te suuuuuuuuus…..”

„Sus?”

„uita-te pe ceeerrrrr…”

Si am deschis geamul…si rasul lor mi-a umplut inima de viata si zidul a inceput sa se dizolve intr-o cafea cu spuma…

 

De cate ori iubim?

„De cate ori iubim cu adevarat? Cate mari iubiri are un om intr-o viata? Nu era numai una? Si atunci…?”

Si atunci…iubim din nou.

Iubim diferit, traim diferit. Pe varste, pe culori, pe sunete diverse.

……………

Ar trebui sa spun ca fiecare varsta are marea ei iubire…dar, daca ar fi asa, cum de unii iubesc o data si bine? Oare iubesc O DATA sau (de fapt) NICIODATA, cu intensitatea acccea amara, care ne macina, ne distruge si ne recompune cu fiecare intarziere, cu fiecare zambet, cu fiecare raza de soare si cu fiecare nor…

Cei care se arunca in bratele iubirii fara teama, fara regret, fara intrebari si fara raspunsuri, sunt nebuni! Nebuni vii!

Daca traiesti cu teama, traiesti pustiu.

Mancatul, dormitul, muncitul si rutina ne asigura doar supravietuirea. A trai nu inseamna doar a fi capabil sa respiri…A TRAI inseamna A SIMTI, A IUBI, A INVATA, a fi capabil sa risti.

„Cap ou pas cap!”, vorba filmului….

Sa risti din iubire. Sau prostie. Dar sa ai curajul de a risca.

Iubirea….cine pana mea poate defini iubirea? Aveam in plan un post lungggg tare pe tema asta….dar timpul, cheful si viata nu se aliniaza corect pentru a incepe sa-l astern pe…taste.

…………..

Cum stii ca esti indragostit? Cum poti separa pasiunea trecatoare, atractia fizica de iubire? Cum poti separa iubirea de dependenta? Dependenta de nebunie?

Da, FIECARE VARSTA ARE O MARE IUBIRE. Si fiecare mare iubire are TIMPUL EI…dar asta nu inseamna ca un cuplu de 70 de anisori nu mai traieste nebunia. O manifesta mai putin, dar o simte la fel.

Nu ne maturizam niciodata, mimam doar maturitatea…pentru a ne conduce afacerile, vietile si familiile conform…societatii. Lasand la o parte limbajul sofisticat, duritatea aparenta, indiferenta afisata, suntem copii cu totii. Vrem liniste, confort, iubire, siguranta, reconfirmare… Si cand nu le primim incep razboaiele, concedierile, luptele pentru diverse placeri efemere… Inlocuim bucuriile simple ale vietii cu tot ce putem cumpara.

Si fericirea? Si fericirea! Ne-o refuzam constant…cel mai adesea din teama. „Si pe urma?…sunt fericit, si apoi… daca fericirea dispare? daca se stinge? daca e prea mult? daca atat e maximul pentru mine?”

TEAMA e cel mai mare dusman al iubirii. Teama si SINDROMUL SACRIFICIULUI….”pentru ca asa cred eu ca  e mai bine pentru X sau Y”. Dar pentru tine???

…………..

Iubesti de fiecare data cand o privire iti opreste inima, cand uiti sa respiri, cand un sarut iti schimba intreaga perspectiva, cand timpul n-are sens „decat”…cand vrei sa fii mai bun, cand diminetile iti devin nopti si noptile iti devin zile…

…………..

Si „marea dragoste”? Nu stiu…

Tu cum compari? In ani, in zile senine, in numarul de fluturi? Unde se ascunde raspunsul?

In durerea pierderii? Sa iubesti si sa pierzi constant doar pentru a te intrece in dureri?

🙂

Mai bine nu!

…………..

Ia si traieste, simte, invata! Iubirea e complexa, ciudata si nu prea are treaba cu ratiunea.

„Cate iubiri <adevarate, puternice, pentru totdeauna> traieste un om intr-o viata?

Nu stiu…dar le-am trait pe ale mele…pe marginea prapastiei, cu bratele intinse.

Tu?

 

 

Aberatii la pachet

 

Pe-o foita de tigara,

Am scris versuri intr-o seara…

Despre mine, despre toti,

Despre clipa in care poti.

 

N-are sens ceea ce spun,

Foaie verde, frunza-i scrum!

Pe o pala de vant lin,

Eu plutesc pe-un cer senin….

 

Dimineata pe racoare,

Ceasuri calde ziua are,

Si in cantecul de afara,

Simt miros de primavara….

 

Luna incet lumina stinge,

Visu-n palma mi se frange.

De o fi sa sar vreun gard,

Fug afara, pare cald…

 

Iar o iau pe aratura,

Fug lenes pe tastatura,

Insir vorbe fara rost,

Si ma indop ca porcu-n post…

 

Mintea-mi spune sa inchei,

Daca n-ai, de un’ s-o iei?

Dar mainii ii vine a scrie…

Iaca frate, poezie!

 

Despre mine, despre noi,

Despre neuronii goi,

Ce se intind lenes la soare,

Avand colti de rozatoare…

 

Castelul de vise din nori…

„Inceteaza sa mai visezi!”

-NU!

„Domnisoara, la nemurirea sufletului visam in timpul liber….”

-NU!

„Teresa!  Fii realista! Oamenii nu sunt asa cum ii vezi tu. Animalele musca, sunt pline de purici, de microbi…si lasa blana peste tot… ”

„Catolicii sunt rai…pur si simplu asa sunt toti…”

„Barbatii sunt interesati doar de sex!”

„Oamenii nu se schimba niciodata in bine..”

„Nu exista prieteni adevarati. Oamenii sunt condusi de interese. ”

-NU!

 

Nu o sa incetez niciodata sa cred in bunatate, in sinceritate, in prietenie!. Am primit mai multe suturi in fund decat o afurisita de minge de fotbal, dar NU, nu pot sa renunt la speranta, la vise, la doza de umanitate pe care o am…

Nu pot sa adorm fara a visa cu ochii deschisi. Am mai multe cosmaruri decat vise frumoase…

Nu pot trai in castelul din nori. Stiu. Traiesc aici, printre voi, cu voi…cu rautatile voastre gratuite, cu nepasarea voastra si cu afectiunea mea idioata pentru cei ce dau din coada… Dar nu voi accepta niciodata sa daram castelul, refugiul meu, singurul meu sanatoriu, pentru ca va e voua mai usor sa intrati in lumea mea cu bocancii in picioare… NU!

O sa visez, o sa sper, o sa fac ceea ce am facut intotdeauna: o sa traiesc mereu dupa bunul meu plac, dupa propriile mele reguli, oferind atunci cand consider, doza de iubire pe care o mai pot oferi.

Lumea voastra e gri. Dominata de bani si nelinisti. Lumea mea e zbuciumata, un zbucium in culori, ca panza unui pictor nebun, cu lacrimi fara numar, cu zambete verzi, cu palme peste ochi cand ti-e lumea mai draga…cu fuga in castel si cu capul in nori.

N-aveti decat sa stricati tot ce nu vi se incadreaza in tipare, sa va acoperiti sufletele sfasiate cu teci de fier…eu imi pastrez fragilitatea, sperantele si visul.

Nu-mi spuneti mie ca puterea vine din intuneric, din cusca in care vi se zbate inima in zadar…eu prefer sa fiu vie. Sa rad, sa plang, sa urasc, sa iubesc!

Inchisa intr-un turn as trai degeaba, caci nu se cheama viata traiul pe linie.

In sufletul meu, e cel mai des furtuna. Castelul meu de vise e in nori. Dar eu cand deschid geamul, privesc spre soare…peste minciuni, peste aripi taiate, peste deziluzii…

Inca mai am forta sa privesc peste!

Tu, cand privesti pe fereastra spre sufletul tau, ce vezi???

Teste, ganduri si proteste…

Mi-am trait copilaria in universul povestilor. Nu pentru ca as fi avut o copilarie de poveste…ci pentru ca fantasticul era refugiul meu preferat.

Mi-am imaginat ca voi avea  parte de o singura, mare si eterna poveste de iubire. Aia de te pocneste caramida la momentul fix, in locul ideal…si el e pe felie…pardon, vroiam sa spun: „la momentul potrivit, printesa isi ridica privirea…printul statea in fata ei cu mana intinsa…cu pachetul de servetele…aaaa, cutia cu inel cu diamant deschisa…(om prevazator, umbla cu serve…diamantu’ in buzunar…), asteptand ca zambetul senin al printesei sa se transforme intr-un <da> de toata frumusetea…printul avea evident un cal (nu neaparat alb), un castel (la dracu-n praznic, probabil) si o minunata bratara de aur batuta-n nestemate (a se citi „slujba buna, onorabila, si de ce nu, de bani aducatoare”).

Urmand firul povestii, asa ca in orice basm clasic, a trebuit sa sarut niste…hmmm….specii dragalase de animalute blanoase, pufoase, ranchiunoase, fitoase, prietenoase, acre, acide, tepoase, dragastoase, frumoase…

Si intr-o buna zi cu soare, mi-am pierdut pantofiorul…pe scarile restaurantului, in mana „hotilor” de mirese.

Am fost Belle, transformand bestia nelinistita, tanara si fara directie in „ceva ce nu sunt eu” (un tanar barbat atent si nitel mai stapanit). Am fost Arielle, salvand de la inec un suflet pierdut prin salile de joc. Am fost Jasmine…fugind din turnul meu pe un covor fermecat. Am fost Alba-ca-zapada. Prea alba, prea fragila, prea a nimanui, fugind dintr-un castel in care parea ca ii incurc pe toti, fugind prin padurea de cuvinte urate si inecandu-ma intr-un final cu o bucata de mar…

Am fost Rapunzel…stand in turn si asteptand printul…doar, doar l-oi pocni suficient de tare cu tigaia-n cap…si m-o lua de nevasta…sau de bucatareasa. Ceva pe acolo…:)

Am fost Cinderella, schimband straie vechi cu diademe sclipitoare…statuie numai buna de pus in vitrina.

Si, intr-un final, dupa alte si alte povesti, am ajuns sa ma trezesc asemeni Aurorei, cu un sarut…sa simt o raza de soare jucandu-se pe obrajii mei, sa simt parfumul natural al vietii si linistea inimilor zbuciumate.

…..

Fiecare poveste a fost o lectie. Fiecare suferinta a fost un test de rezistenta. fiecare gand a fost un protest.

…..

Am ajuns sa le dau teste oamenilor din viata mea, mai des decat apuc sa ma infing in ciocolata… Am ajuns sa analizez viata mai mult decat o traiesc. Am ajuns sa numar zilele proaste, ignorand bucatile senine.

Am sarit prin povesti, adunand povete pe care le-am inchis prin vreun sertar. Am fugit prin viata, mereu nelinistita, mereu nefericita, mereu incompleta, cautand piesa lipsa. Am iesit din basme cu pantofii tociti, cu bratele goale si cu mintea pestrita.

Am privit mereu in urma, am trait in trecut, m-am temut de viitor.

…..

A observat cineva ca Aurora pare a fi imaginea lui Alice, nitel mai matura…visand printi in loc de iepuri, dormind in mijlocul unei paduri fermecate…?

Toate printesele noastre s-au maritat rapid. Cu primul (lor) print.

Desi, in basmele noastre, alea mai romanesti, printul trece prin ‘nspe probe de curaj, rezistenta si vointa…

…..

…teste, ganduri….si proteste…

 

Vanilla Sky

Titlu de film, pentru ca filmul asta m-a facut sa ma gandesc pentru prima oara la cat de fragila e viata, iubirea…si la cat de prosteasca e amanarea….

Si totusi, desi am fost cam singura din grup care a inteles ceva (mai mult) din film, nu m-am putut abtine sa nu aman.

Au trecut 10 ani. Fix zece de cand privirea mi s-a oprit pe o raza de soare, intr-o dimineata devreme, intr-o seara tarzie…cred ca m-am indragostit instant…ma impresionase de pe la inceputul serii. Paharul de sampanie varsat pe covor, zambetul, rabdarea, nebunia, chipul senin…

Nu imi doream decat sa traiesc, sa fiu vie, sa ma bucur de el, de viata, de primavara. Eram fericiti, nebuni, liberi printre cursuri, examinari si explicatii pentru parinti. Traiam un vis presarat cu ciocolata, surprize, capsuni si soare. Nu m-am gandit ca l-as putea pierde…nu m-am gandit ca timpul nostru infinit va fi limitat. Eram tineri si frumosi.

Si la orice intrebare despre sentimentele lui pentru mine incepeam acel joc cu „iti spun dupa”…”dupa ce?”…”dupa!”…

Mi-a spus de ziua mea, printr-un buchet mai mare ca mine. Apoi prin viu grai, in parc, pe-o banca…l-am pus sa repete, mai tare, mai tare si mai tareeeee…tot universul era al meu, iar soarele la asfintit facea ca cerul sa para desprins dintr-o poveste, desprins dintr-un film.

Omul meu drag imi curgea prin vene, imi dansa pe neuroni, imi facea fiecare por sa vibreze. Si nu i-am spus! Nu in cuvinte. Nu i-am cerut sa uite de sine in bratele mele, nu i-am cerut nici o promisiune, nu i-am insirat in versuri sau proza toate trairile si povestile. Nu i-am cerut decat bani atunci cand mi s-a furat telefonul. Mi-as fi dorit sa nu o fac, dar nu aveam alta solutie…

A mai durat o luna, cam cat programul de la facultate…apoi iubirea lui „s-a topit” de pe o zi pe alta. In timp ce eu fierbeam. (Povestea e mai lunga, dar e o alta poveste 🙂 )

„Amanarea placerii”…amanarea…ce prostie!

…..

Voi spune povestea asta in mii de feluri si de mii de ori, pana cand voi invata EU,  si vom invata NOI, si veti invata VOI, sa nu mai aman, sa nu mai amanam, sa nu mai amanati!

…..

Cate nopti am plans „dupa” el???

Cat i-am scris „dupa”? (doar vreo 3 carti…)

…..

Daca m-a iubit? Da! Poate prea putin, poate prea mult…

Mi-ar fi placut sa stiu, sa imi spuna intreaga poveste.

Atunci, nu „dupa”…

…..

O iubesti? Spune-i acum!

Il placi? Vorbeste cu el!

Ai o problema? Discuta!

…..

Teama de trecut, de prezent, de viitor, de greseli, de viata, ne transforma in umbre. In loc sa traim, gandim.

…..

Primavara isi asterne incet peste noi cerul de vanilie…cat vom mai astepta? Pana va fi prea tarziu???

Asteptam o floare…

Femeile isi doresc sa fie iubite. Femeile isi doresc sa poata iubi din toata inima (sau, ma rog, mintea)… Femeile asteapta flori.

Ne dorim sa fiu iubite, respectate, privite cu admiratie. Oracat de multi altii ne-ar admira munca, aspectul, mintea, nu ne dorim decat aprecierea celui de alaturi. Sa fim admirate de cel pe care il iubim.

Cand barbatul pe care il tinem noaptea in brate admira munca unei alte femei, incercam sa o imitam, sa o depasim, sa se uite si la noi, sa ne spuna noua ca desenam frumos, ca avem voce, ca aratam bine, ca vorbim frumos, ca ne-am descurcat exemplar in nu-stiu-ce-situatie, ca suntem sufletul petrecerii, ca am gatit bine. Nici un premiu nu are mai mare importanta pentru noi decat aprecierea si zambetul persoanelor dragi…

Da, e (oarecum) aiurea! Ar trebui sa muncim , sa traim si sa ne bucuram pentru noi. Nu pentru altii… Dar care ar mai fi atunci sensul traitului in doi???

……

Ne dorim sa putem iubi din toata inima. Nu putem fi fericite atunci cand nu iubim. Atunci cand nu ni se permite…. atunci cand nu ne putem permite. Sa traiesti blocandu-ti sentimentele, entuziasmul, cuvintele, e ca si cum ai manca fara sa mesteci.

Placerea vine din traire, linistea din priviri si cuvinte…fericirea din siguranta zilei de maine.

Cand nu ne permitem iubirea, ne inchidem intr-o colivie.

……

Asteptam flori…asteptam sa le vedem inflorind in gradini, asteptam sa ne bucure privirea intr-o poienita, dupa un drum lung si obositor, asteptam sa le primim de la omul iubit…

Locul florilor e in natura. Dar cand natura e inlocuita cu beton si sticla, iar florile deja taiate se ofilesc pe mese improvizate pe asfalt, ne-ar placea sa le putem vedea intr-o vaza, in apa, pe o masa adevarata, intr-o casa senina, sa ne intampine dimineata.

Asteptam flori…in semn de iubire, prietenie, respect.

……

Nu stiu sa scriu postul asta. Ploua, e frig si sufletul meu canta numai jumatati de nota. As vrea sa zbor, sa cant, sa sar, sa dansez…as vrea o gradina.

Am vazut intr-un film foisorul din mintea mea. Si florile, si copiii.

Visez, visam si ne dorim cu totii sa fie primavara!

……

Acum multi ani, am primit de ziua mea un buchet de trandafiri mai mare decat mine. Mai mare decat el, mai mare decat bugetul meu pe o intreaga luna!

Dar nu m-am bucurat de el…

Pentru ca asteptam o floare ce nu avea sa mai vina. Si minunatii mei trandafiri s-au ofilit sub greutatea acelui gand… Stupid!

…..

Femeile asteapta flori, declaratii, cadouri. Ignoram de cele mai multe ori micile dovezi de afectiune reala…Pentru ca asa ne-au invatat altii.

Aveam in fata un buchet de poveste si eu asteptam un boboc…

…..

Daca as fi pus diacritice in text, in titlu,  ideea ar fi fost simpla, postul inteligibil si criticii multumiti…dar n-ati fi inteles niciodata, ca noi, femeile, asteptam o floare!

Mica si degeaba….

E ciudat ca la cei 175 de cm ai mei sa ma simt mica…dar sunt fix degeaba! Oamenii invata lucruri noi, oamenii avanseaza, oamenii sunt vii…in timp ce eu imi astept sfarsitul cu motanul alaturi si cu ochii la Vladut…

Cum am ajuns asa? Pe unde m-am pierdut? Unde mi-am pierdut visele, viata, dorinta?

Nu mai pot picta. Nu mai scriu. Nu mai stau la povesti cu Alex. Nici macar nu mai conduc masini scumpe. Ma imbrac banal si sters, traiesc banal si sters, iubesc la fel cum traiesc…iubesc?

Iubeam viata!

Eram tanara, creata, roscata si visatoare. Aveam tocuri cui si mintea odihnita. Calcam numai prin strachini, dar o faceam cu buna stiinta. Acum imi masor pasii cu o precizie de ceas elvetian si nu mai stiu sa rad, sa sar, sa cant…

……..

Am plans gandindu-ma la mine. Ma uit in oglinda si ma intreb: ce mama ma-sii a mai ramas din mine?

……..

Sunt doar o umbra din ce am fost, din ce as mai fi putut fi. Sunt o mama groaznica! O fiica nepasatoare si o sora ingrata.

Frustrare?

……..

Mia ma trage de coada razand si imi spune ca sunt o baba otetita.

……..

Va trebui sa imi trag doua palme zdravene si sa ma pun pe alergat dupa viata. Sa simt din nou, sa rad cu pofta, sa nu mai plang, sa visez, sa cred, sa zbor…

Imi sclipesc ochii a zambet cand mi se agata Vlad de gat, cu mainile lui mici, cu ochii lui caprui si mari fixati in ochii mei…il strang in brate si el imi saruta obrajii. Daca nu ar exista, as vrea sa il inventez! E ireal!

Cum poate un copil atat de bun si cuminte sa ma suporte pe mine???

……..

Imi odihnesc mintea pe genunchii Miei…biata fiinta imi spune povesti, ma indeamna sa scriu, imi impleteste codite si zbarnie ca o morisca stricata.

……..

Ma simt mica si degeaba, intr-o camera mare, intr-o lume prea mica, in fata unor munti prea inalti.

Dar, intr-un fel, cred ca Miut avea dreptate…scrisul ne face mai liberi, mai visatori, mai atenti.

……..

Adorm tarziu si ma trezesc de dimineata cu rasul lui Vlad, si vocea lui dulce imi umple ziua de soare. Fug dupa el in biblioteca, trecand pe langa munti…dar muntii nu mai sunt! In locul lor se inalta un castel din carti de joc. Alaturi, un puzzle, o cana de cafea rasturnata si un tablou inceput.

……..

Si peste toate, si bune si rele, un ras suav de copil!

Sa scriu iar o poezie….

 

Pentru cine va sa fie?

Pentru nori, pentru lumina…

Din privirea ta senina,

Peste ceata se ridica,

Luna, cat o roata mica.

……

Seamana a poezie?

Logica nu-i in poveste,

Pentru suflet versul este…

Din saltul de caprioara,

Ghiocei or sa rasara.

…….

Nu-i decat o fantezie!

Zbor de vis de copil prost,

Care-si cauta un rost…

Primavara-i peste camp,

Zbor de flutur mic si tamp…

…….

Ce a fost, ce-o sa mai fie…

Vise, nopti cu stele mici,

Fluturi, flori, mers de furnici.

Si pe luna incet paseste,

Umbra celui ce iubeste…

…….

Iepuri sar din palarie!

Si pe camp alearga alene,

Patru stele, pe sub gene.

Si in dimineata calda,

Mintea lor in nori se scalda…

Iubirea

…oare iubirea nu presupune un anumit grad de dependenta la un moment dat?

O fi iubirea rationala?

Cum iti dai seama ca iubesti?

Cat de greu e sa o spui?

Cum e iubirea?

Cat tine iubirea? Cum se infiripa? De ce?

De ce se sfarseste?

Cum stii ca s-a sfarsit?

Cum arata un indragostit?

Cand te-ai indragostit ultima oara?

Te-ai indragostit „de cine trebuie”???

………

Nu stim, nu putem raspunde. Raspunsul  e de fiecare data altul. Alt gest, alt chip, alt vis.

………

Iubirea implica dependenta, nebunie, zapaceala, nelinisti, zambete, lacrimi.

Aluneci de pe munti cu mana intinsa, sari in zapada cu zambet senin, te pierzi intr-o mare de ganduri.

De Dragobete, unii scriu povesti si altii le citesc. Eu…fac liste cu intrebari 🙂