“o priveam ca un nebun”…

…”ii pastrasem mana in mana mea si o priveam ca un nebun, incercand sa zambesc, incercand sa ii spun ceva, inainte ca momentul sa devina complet aiurea…

s-a desprins natural, alunecand retinut printre palmele mele calde.

a plecat si s-a uitat in urma cand m-am uitat si eu, vroiam sa fug dupa ea, sa ii spun macar de ce o chemasem, dar totul isi pierduse logica.

ma gandisem la ea zile intregi, ii stresasem pe toti, stiau si cel mai mic gest al ei, numai eu nu stiam de ce. nici ea nu stia. si statusem ca doi prosti pe o banca, privindu-ne si vorbind despre cu totul altceva.

vroiam sa o opresc, vroiam sa o strig.

oare s-ar fi intors? ce i-as fi spus? as fi inceput cu aceleasi balarii?

a trecut un pic de timp de atunci, si nu mai stiu nici ce parfum lasa in urma, dar inca il simt in palme, fara sa il cunosc, stiu ca e al ei, numai al ei, oricate altele l-ar avea!

ma intrebai de ce iti povestesc toate astea acum? nu stiu, fata draga, habar n-am, daca as fi avut vreodata habar, m-as fi dus acolo…”

- n-o suni?

“…s-o invit in oras, sa ii spun ca vreau sa-i spun ceva urgent, ca e important, sa o trag dupa mine pana intr-un loc mai linistit, sa ne ascundem dupa un copac si sa respir din greu, incercand sa ma calmez, sa ma adun, si…si sa o privesc apoi ca un nebun…”

-cum pleaca!

“si sa raman acolo, prost, ca si alta data…pe o banca veche si verde, in spatele unui copac inalt”

sub o ploaie de petale, sufletul imi ratacea… sau morala pisicii

se intampla intr-o toamna devreme, cand frunzele cadeau la prima adiere, intr-un orasel istoric, cu un farmec aparte, desprins dintr-o carte cu povesti pentru copii.

ea era o tinerica nehotarata, care nu stia decat ca ii simte LUI lipsa, iar el era un baiat frumusel, mai matur si mai hotarat.

se plimbau pastrand “o anumita distanta standard” intre talpi si intre mainile care tanjeau sa se atunga. se straduiau sa ramana rigizi, reci, desi vantul i-a intampinat cu o spirala de frunze jucause.

inca mai era cald.

ea se framanta nestiind cum sa ii spuna, in timp ce el isi ascundea gandurile in spatele ochelarilor de soare.

ea era imbracata intr-o rochie lunga crem.

iar el intr-un costum negru.

nu stiu de ce, dar nu mi-i pot aminti niciodata imbracati altfel…

era o rochita lejera, din material gros, cu 2 buzunare mari, cu fundite, in care fata isi indesa mainile in timp ce se opri sa il priveasca.

se opri si el, isi puse ochelarii intr-un buzunar, o privi timp de o secunda, apoi isi relua sirul de pasi fara stapan, spunandu-i rece, cu pauze scurte si egale intre propozitii:

“ajungem mereu la povestea cu bobul…trebuie intai sa crezi…eu ti-am spus intotdeauna ce sa faci…”

iar ea a ramas acolo, in urma, privindu-l cum pleaca,  intorcandu-si buzunarele pe dos, scuturandu-si frunzele agatate in volanele rochiei, ridicand umerii, batand cu talpile in asfalt, realizand ca pisica fusese tot timpul in ograda ei.

acu…pisica asta era in copac…ca sa cada, trebuia scuturat!